Acest articol este doar intro-ul unei serii ceva mai lunguțe despre călătoria între Buenos Aires și Rio de Janeiro. 

În 2013 prin noiembrie mă apucă iar dorul de ducă sau măcar de ceva planificare, de data asta musai pe alt continent. Spre est sau spre vest nu are așa mare importanță, departe și interesant să fie. Costel acceptă surprinzător de ușor și în aceeași seară se produc biletele de avion, așa ca să nu existe rost de răzgândire. Aleg februarie și vest: Buenos Aires (think tango si fripturi), cu returul de la Rio 18 zile mai târziu, cause why not? Între ele sunt minunățiile de cascade de la Iguazu pe care e musai să le vedem, autobuze și avioane sunt o mulțime, rezolvăm cu ele mai târziu.

Ce nu știe Costel e că zborul peste ocean are 14 ore. Și până acum este cel mai lung zbor dintr-o bucată pe care l-am făcut. Asta doar din Olanda, până acolo nici nu se mai pune. Plus o escală de 5 ore la Amsterdam, pe care de altfel o aleg să fie un pic mai lunguță, măcar să ne mai dezmorțim un pic și să dăm o tură prin oraș.

Să pleci din București spre emisfera sudică când deja ți s-a urât de frig, zloată și lipsa soarelui de câteva luni, adică în februarie, e mare șmecherie. Mi se pare că am inventat roata.

Nimic special până la Amsterdam, acolo burnițează ușor, ne plimbăm pe străduțe printre canale, vedem mămăi în vitrinele faimoase (cred ca la matineu nu au program prințesele), bem bere la pub. Barurile sunt pline ochi, e hărmălaie și veselie. Îmi place, simt că începe vacanța. Un burger mai târziu, încă o bere și miros de prăjeală la pachet și ne întoarcem la aeroport pentru zborul lung. E după-amiaza si vom zbura noaptea. Good, poate dormim.

Îmbarcarea celor 600 de oameni durează forever. Prefer să aștept în aeroport și nu în avion, așa că ne suim printre ultimii și găsim cu greu loc de bagaje de mână. No drama, ne descurcăm. Avem două dintre cele patru locuri de pe mijloc. Costel e draguț și mă lasă să stau la margine, îi zic eu că oricum e mai bine așa, că eu fac pipi des și o să mă tot ridic. N-a mai zburat mai mult de câteva ore și încă nu știe ca și un picior întins pe culoar e mare chestie la un moment dat. La întors nu îmi mai merge. Nu ma ascultă să se descalțe și și-a luat și blugi pe el, așa că stă cu picioarele și burta umflate, cu mâinile aproape pe lângă corp să ne facă loc mie în stânga și unei nemțoaice în dreapta, fiecare cu păturica ei. Vis.

14 ore mai târziu tot n-am aterizat, e ceva fenomen meteorologic nesuferit deasupra aeroportului și mai dam ture o oră. Suntem cumva deja resemnați. Avem tot timpul să ne trezim în aeroport cât așteptăm bagaje și control de pașapoarte. Mult adică.

Eu mă energizez. Doar anticipația unui loc nou mă umple de un fel de bucurie ghidușă. Costel probabil încă se întreabă ce naiba i-a trebuit, dar știu eu că îi trece. Va fi minunat, n-am niciun dubiu.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Am zburat cu KLM, cu o aeronavă din aia tip autobuz gigant și am avut locurile în fundul curții pe setul de 4 scaune din centru (nahh, bilete luate la ceva promoție). Aș investi în locuri cu extra leg room la o eventuală altă experiență.

Am luat biletele în perioadă de promoție și am dat 600 și un pic de euro pe fiecare bilet, ceea ce a fost destul de ok având în vedere ca returul n-a fost din același loc, nici măcar din aceeași țară. 

Românii nu au nevoie de viză pentru Argentina.

În Amsterdam am luat trenul din aeroport pana în centru și înapoi. 15-20 minute și e foarte simplu. Merită să evadezi în oraș la o escală mai lunguță.

În Buenos Aires am luat taxi de la aeroport la cazare, în San Telmo. Am plătit în dolari americani direct și probabil mult prea mult.

Puține poze au supraviețuit din bucata aceasta a călătoriei. Prea puține. S-au dus împreună cu o cameră foto compactă pe undeva prin nordul Argentinei (da, da, pe vremea aia nu aveam telefoane așa șmechere și încă mai foloseam și o cameră foto compactă).

Episodul doi al călatoriei este aici. Despre prima întâlnire cu Buenos Aires.