Acest articol este episodul cinci din seria despre călătoria între Buenos Aires și Rio de Janeiro. Episodul anterior este aici, iar primul aici, în caz că vrei să citești toată povestea.

Când te hotărăști să mergi la Buenos Aires și apoi la cascadele Iguazú de la granița cu Brazilia, rămâne o întrebare: păi și între ele nu vedem nimic? Că doar e atâta amar de întindere între ele, depășește România pe orice direcție ai măsura-o cred, deci e păcat. Plus că vreau „să mă dau” neapărat cu autobuzul de noapte, totuși 17 ore de la capitală la cascade nu-mi surâd. Așa ca scriu frumos pe Google “what to see between Buenos Aires and Iguazú” și apar poze cu capybara și caimani, păsări, apă, stuf și drumuri neasfaltate. Sold! Mergem la Esteros del Iberá. E a doua cea mai mare zonă umedă din lume după Pantanal și cea mai mare rezervație naturală a Argentinei. E încă sălbăticie în stare pură, deci Costel, amator mai de grabă de peisaje naturale decât de cele urbane, scapă de oraș si vedem animăluțe multe.

Să ajungi acolo nu e, însă, chiar piece of cake. Întâi un autobuz de noapte până la Mercedes.

În autogară în Buenos Aires e cald și aglomerat ca pe Băneasa când plecau low cost-uri de acolo. E imensă dar bine marcată și navigăm ușor până la terminalul și peronul noastre. Ne aprovizionăm cu apă și crănțănele, predăm bagajele și ne instalăm. Și contrar așteptărilor, dormim. Dar dormit din ăla adevărat, nu o chinuială chircită, cu capul căzut în piept. Scaunele sunt niște fotolii lătărețe de încap și cele mai generoase posterioare, spătarele se rabat până aproape de orizontală, îți dau păturică și sting lumina. După ce se termină filmul pe tv-ul suspendat ce-i drept, dar, nahh, nu le poți avea chiar pe toate. Mă întorc de pe o parte pe alta (da, da, am loc) și mă bat imaginar pe umeri cu admirație “bravo, Andra, ai ales foarte bine”.

Pe la 4 și ceva dimineața se face lumină, lumea se mai foiește, dar mai mult mă trezește curiozitatea. Cum avem și un pic de întârziere, am vreo 2 ore să mă uit pe geam în voie. Pentru un european, să nu vezi timp de două ore aproape nimic construit e ceva greu de imaginat. Am timp să interiorizez cât de mare e Argentina. Momentan peisaj de câmpie, nimic spectaculos. Primim și mic dejun de la însoțitoarea de drum, sau cum s-o chema. Zicem pas la noua porție de jamon y quieso, dar apreciem serviciul.

În autogară în Mercedes trei-patru peroane, câțiva oameni care așteaptă cu bagajele, o cârciumioară pentru matinali. Luăm valizele și căutăm din priviri pe cine trebuie să ne preia de acolo. Și el ne caută și ne reperează, vine lansat către noi, întinde mâna către Costel și îi zice hotărât „Are you Andra?”. Na belea că-i cealaltă. Rezolvăm misterul și pornim către camionetă. E plină de noroi și aflăm imediat de ce. Asfaltul dispare repede, drumul de pământ e întâi negru și apoi roșu aprins. Bine că n-a plouat chiar recent, drumul devine repede impracticabil din cauza noroiului gros. De altfel aflăm zilele următoare.

Șoferul nostru e nativ guarany ca majoritatea populației din Colonia Carlos Pellegrini, vorbește binișor engleză și facem small talk tot drumul. Nu țin minte exact ce, dar bănuiesc că the usual, de unde suntem, de ce prin zonă, el ce mai face etc.

Primul capybara pe care îl vedem e mort pe marginea drumului și niște păsări profită. Well, that’s life I guess. Multe păsări zboară de colo colo, vegetația e un fel de iarbă înaltă și mult stuf, plus pâlcuri de copaci. Din când în când câte o vaca ne spune că prin zonă ar putea fi și oameni. Drumul e însă the main higlight. De când se face roșu, e pur și simplu hipnotizant. E drept și pare nesfârșit. Sentimentul că mergem spre capătul lumii își face încet încet loc în suflet și nu pleacă de acolo până nu ne întoarcem la Mercedes câteva zile mai târziu. Dispare și semnalul la telefon, sperăm ca Pedro să fie băiat bun. Ajungem fără incidente, cu dorință mare de a da din picioare după atâta stat jos.

 Ce? Cum? Unde? Cât?

Auzisem numai de bine de autobuzele de noapte din Argentina, că ar fi cele mai șmechere din lume. Asta nu știu, dar experiența noastră a fost cu siguranță pozitivă. La ce distanțe uriașe au, calea ferată probabil nu a rentat, astfel că aceste autobuze circulă în continuu și leagă toată țara. Planificând călătoria, am dat de recomandarea pentru Flecha Bus pentru acest traseu și a fost ireproșabil. Și nici nu mi s-a părut scump. Am luat biletele cu câteva zile înainte din autogară, dar se pot lua cu siguranță și online sau chiar pe loc înainte de plecare (ca la tren, cu același risc de a nu mai găsi bilete fix la cursa care te interesează). Sunt niște autocare mari, cu etaj, spațioase și bine dotate, cu servicii cam ca la avion la cursele de linie. Eu am probleme sa merg cu autocarul mult pentru că amorțesc, am rău de mașină și nu pot să fac pipi doar la programul lor de opriri. N-a fost cazul de niciunele aici, au inclusiv un mini-WC pentru number one.

Sigur, există și multe rute aeriene accesibile, dar autobuzul de noapte e o experiență care, zic eu, merită avută. Plus că așa nu plătești și o noapte de cazare și drumul.

O treabă mișto tare în Argentina e internetul. O mulțime de locuri publice, de exemplu piațete sau autogări, au wifi gratuit. Face lucrurile mult mai simple. 

Colonia Carlos Pellegrini e cel mai mare sat din Esteros del Iberá (probabil în jur de 500 de rezidenți permanenți) și e principala bază de explorare a rezervației. Atât cât poți vedea, evident, e imensă. Transportul public de la Mercedes până acolo e o rată de luni până vineri, o dată pe zi, care face cei 120 de km în cam 3 ore și care se împotmolește des în noroi. Am zis pas și am luat un transfer privat organizat de cei de la cazare. A fost foarte ok, dar am plătit în jur de 80 USD one way, preț de turiști americani cum s-ar zice. Cum am plecat de acolo, povestesc altă dată.

Episodul următor este aici. Despre lagună, caimani, capybara și noroi, doctori de la sat și mulți José.