Acest articol este episodul șapte din seria mai lungă despre călătoria între Buenos Aires și Rio de Janeiro. Episodul anterior este aici, iar primul aici, să poți urmări toată povestea.

E dimineață, nu mai mult de 8. Coborâm din autobuz și simțim că am ajuns în zona tropicală. E deja cald și umed. O plimbare cu valizele până la cazare ne muncește și transpiră un pic, dar mișcarea ne face bine după noaptea în autobuz. Curtea e o mică junglă îmblânzită și nu știu după ce să mă uit mai întâi: flori imense, păsări colorate, șopârle, priveliștea spectacol spre râu și junglă, buldogul care dă caraghios din fund. Camera nu e încă gata, dar putem să lenevim în curte și oamenii sunt drăguți să ne ofere și mic dejun.

Îmi place când lucrurile încep bine într-un loc nou, iar aici încep excelent. Hotărâm să nu plecăm totuși la cascade până să nu facem un duș, că doar nu te prezinți lipicios și nearanjat unor minuni ale naturii. Mai petrecem, deci, niște ore în curte, pe șezlonguri sau explorând, de vorbă cu alți oaspeți sau cu gazdele. Sunt majoritar cupluri tinere pe acolo, unii în luna de miere, alții doar în plimbări, ca noi. Italieni, americani, britanici în tura asta.

După cazare și dușul mult dorit, plecăm către stația de autobuz. Facem vreo 20 minute până la intrarea în parc și nu prea mai am răbdare. Știu că îmi vor plăcea cascadele, dar atât mi-am dorit să le văd și am proiectat așteptări asupra lor, că mi-e frică sa nu se fâsâie situația odată ajunsă acolo. Nu e cazul. Ori n-am eu imaginație suficientă, ori sunt într-adevăr atât de mișto că n-ai cum să strici experiența cu prea multă documentare. Urcăm cu un trenuleț, depășim o gașcă de coati dornici de un prânz ușor de la turiști și alegem Circuitul Superior, adică să vedem cascadele de sus. Zgomotul e din ce în ce mai puternic, vin valuri de răcoare și picături fine, o pasarelă, două, trei, grăbesc pasul și le vedem. Sunt frumoase, nemaipomenit de frumoase. Vuiesc, scuipă, fac curcubeie și mă fac să râd de drag. Ies rânjită în toate pozele pentru că nu mă pot abține. E energie pură ce se întâmplă acolo. Râdem amândoi, ne uităm, ne plimbăm, ne pozăm și mai râdem un pic. N-avem nicio grabă.

Extazul ține ceva vreme apoi realizăm că ne e cam foame. Nu ne dezlipim însă de cascade și mâncăm cu fundul pe o bucată de bordură ceva lipie și brânză rămase din Corrientes, plus un măr rătăcit pe care zău dacă îmi amintesc de unde îl avem. E multă lume și nici măcar asta nu mă deranjează.  Mi-ar plăcea să văd statistica parcului referitoare la naționalitatea vizitatorilor, diversitatea e clar mare.

Mai luăm o dată trenulețul și urcăm la Garganta del Diablo, gâtul diavolului cică. Probabil așa se aude dacă face diavolul gargară când i se inflamează amigdalele. E cea mai masivă și gălăgioasă cădere de apă din tot ansamblul și interacționează puternic cu noi. Cât o admirăm și îi strigăm de deasupra ce grozavă e, ne umezește bine, să ieșim lucioși și sclipitori în poze. Nu ne-am da plecați, dar pe la 17 se închide prăvălia.

Dăm o tură în orășel. Bazar, magazinașe, cârciumi, să aibă turistul cu ce își ocupa serile. La cazare, aflăm că locatarii nocturni ai junglei vecine sunt foarte vocali, cântă solo, în cor și pe voci. Facem planul pentru a doua zi și dormim oricum, totul e bine.

De la capăt

”¡Amigo, tu hai perdido la camera!” Scurt și cuprinzător, băiatul de la ghișeul din stația de autobuz sumarizează evidentul. Degeaba încercăm să aflăm dacă autobuzul cu care am venit noi la Puerto Iguazú a revenit și dimineața asta, realizăm că nu avem nicio șansă să recuperăm camera foto compactă care probabil a alunecat dintr-un buzunar în timpul nopții. Duse sunt aproape toate pozele din Buenos Aires și Esteros del Iberá. Odihnească-se, că erau tinere!

Pornim deci dis de dimineață spre parcul național, avem planuri mari. Vrem să parcurgem un traseu prin junglă: Sendero Macuco. Punctul final e o cascadă mai micuță și ascunsă, dar drumul în sine e bijuteria. Un panou ne avertizează de la început să stăm cuminți pe cărare, să nu supărăm vreo vietate care să își verse veninul pe noi. La propriu. O oră jumătate – două cât durează dusul nu vedem picior de om, întâlnim în schimb cei mai mari și mai frumoși fluturi. Albastru metalic și uriași, nu vor nicicum să stea la poză. De fapt totul e bine crescut pe aici: vegetația e așa de deasă că nu vezi nici la un metru de cărare, furnicile sunt grăsuțe și nu par prietenoase, păianjenii sunt de-a dreptul masivi, noroc că stau cuminți în plasele lor. Un șopârloi nu e destul de sprințar să dispară înainte să îl reperăm și ochim și o mică vietate dubioasă care mie îmi pare o corcitură între șoarece și porc.

Drumul e ușor, mergem pe la umbră și nu ne pârlește soarele, dar tot ajungem transpirați la cascadă. Costel face o baie, eu doar lipăi cu picioarele în apa rece și vreo 15 minute micul lac e doar al nostru. Apar apoi doi călători solo, un argentinian și o franțuzoaică, chitiți pe răcorire imediată. La întoarcere dăm și de diverse grupulețe de prieteni care parcurg traseul și nu mai e același sentiment de sălbăticie. Am făcut bine, deci, să plecăm de dimineață.

Mai avem de cercetat Circuitul Inferior, adică să vedem cascadele oarecum de jos. Nu numai că le vedem, dar le și simțim din belșug. Când te apropii de perdeaua imensă de apă, parcă ești ca la duș de dimineată. Și pentru că aparent nu ne udăm suficient, luăm și o plimbare cu barca. Plimbare e un fel de a spune, pentru că prea mult nu ne deplasăm. Scopul e clar de când îți dau un sac rezistent la apă la urcare să bagi acolo ce ai mai prețios sau sensibil. Ce bagă Andra și Costel în sac? Telefoane, portofele și…costumele de baie. Smart Andra, smart Costel! Altfel, în afară de faptul că ne șiroiesc pantalonii când coborâm, trecutul pe sub cascadă e absolut senzație. Barca țopăie pe vâltori, rafalele de apă te îmbrățișează din toate părțile, lumea țipă de încântare sau de frică, adrenalina crește.

Uzi fleașcă mai bănănăim un pic prin parc, spre ieșire luăm câteva suveniruri făcute de comunitatea de guarany din zonă și ne întoarcem la cazare. Mă declar iremediabil îndrăgostită de niște cascade.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Cascadele. Sunt minunate și nu obosesc să o spun. Argentinienii au o parte, brazilienii alta, fiecare cu parcul lor național, amândouă foarte bine organizate. Sunt diferite ca experiență, deci musai de văzut amândouă. Se poate probabil și într-o zi să vezi principalele atracții, dar e fugăreală mare și tare tare păcat. Parcul Național Iguazú, partea argentiniană, are și discount de 50% pentru ziua a doua de vizită, trebuie doar vizate biletele la ieșire în ziua unu. Se pot face și vizite nocturne, noi le-am ratat.

Cazare. Am stat patru nopți în Puerto Iguazú la Guest House Puerto Iguazú, acum nu o mai găsesc pe Booking. Am ales partea argentiniană și, restrospectiv, bine am făcut. Am mers în două zile pe partea argentiniană la cascade și într-o zi pe partea braziliană. În general Argentina e mai ieftină ca Brazilia și a fost și mai aproape de cascade.

Transport. Puerto Iguazú trăiește de pe urma cascadelor, astfel că infrastructura ce facilitează vizitarea lor e foarte bine pusă la punct. Din autogară pleacă des autobuze spre cascade și spre aeroporturi, atât pentru Argentina cât și pentru Brazilia. Tot acolo trag și autobuzele de noapte, cu care am venit și noi în orășel.

Alte gânduri. Se pare că am ales cel mai evident traseu în călătoria noastră pentru că am tot dat de aceeași oameni. Pe italienii de la micul dejun de aici i-am avut colegi de tribună pe sambadrom la Rio. Am cunoscut un cuplu de britanici într-un walking tour in Buenos Aires și i-am regăsit apoi în avion de la Iguazú la Rio. Little big world.

Am povestit și despre partea braziliană și multe păsări colorate.