Acest articol este ultimul din seria despre călătoria noastră între Buenos Aires și Rio de Janeiro. Episodul anterior, despre partea braziliană a cascadelor Iguazú, este aici. Iar primul este aici, dacă vrei să ne urmărești de la început.

Aterizăm la Rio de Janeiro. Venim de la spectaculoasele cascadele Iguazú și ștacheta e sus; așteptăm, deci, de la oraș să ne surprindă, să ne distreze sau să ne impresioneze cumva. Samba, carnaval cu costume spectaculoase și femei frumoase sumar îmbrăcate, favelas, Copacabana, posterioare bombate, statuia uriașă a lui Hristos, melodia Girl of Ipanema, fotbal, Maracana, acestea lucrurile la care mă gândesc când spun Rio de Janeiro și probabil nu diferă mult de referințele altor oameni, călători sau nu. E o metropolă foarte cunoscută, măcar după stereotipuri.

Luăm taxiul de la aeroport și începem să traversăm uriașa zonă metropolitană. Trecem pe lângă cartiere și favelas, prin trafic greu și zgomotos și mergem la cazarea de lângă grădina botanică. Luciana și Gabriel ne primesc cu cafea și ceva răcoritoare, povestim despre drum și călătoria de până atunci, un pic despre ei și vieților lor de artiști. Sunt simpatici și binevoitori, dar parcă nu simțim aceeași legătură cu gazdele ca la Buenos Aires. De altfel, îi vedem de două ori în cele patru zile cât stăm aici. Geamurile apartamentului dau într-o bogăție de vegetație și vedem și maimuțele care din când în când se invită înăuntru. Nu avem onoarea unei astfel de vizite; ne salută des, însă, pisicile rezidente, curioase de noi oaspeți.

Ieșim în cartier și încercăm o cârciumă din apropiere recomandată de Luciana. Dezamăgire maximă, plecăm mai departe pe jos spre plaja Leblon. Cum ne uităm noi pe hartă pare realizabil, dar ajungem cam transpirați după un tur de forță de dat din picioare. Nu-i de glumă cu distanțele în Rio. Se înnoptează repede, dar faleza e luminată și foarte foarte populată. Cartier cu străzi perpendiculare, clădiri înalte cu cârciumi la parter, stradă, palmieri, trotuar și pistă de biciclete, plajă, ocean – știți modelul – același e și în Rio. Diferența e pe plajă. E plin de oameni care fac sport: cum se lasă soarele, vin cu mingi, rachete, păturici, greutăți și orice vă mai vine în minte și aleargă, joacă volei, fotbal sau tenis cu piciorul, exersează. Sunt plină de admirație, zău, mai ales că arată foarte fit. Brazilian fit, aș zice, pentru că mulți dintre ei numai subțirei nu sunt, dar au un fizic tare armonios.

Ne învârtim un pic pe plajă și împrejurimi și când ne întrebăm what next?, vedem un autobuz pe care scrie Lapa. Adică un cartier din centru, cunoscut pentru un apeduct istoric, din perioada colonială și mai ales pentru viața de noapte. Alergăm după el și ne suim în urmă cu douăzeci de ani. Scaune de metal cu placaj, tăbliță cu destinația, taxator cu scăunel dedicat. Dacă în alte privințe Rio e chiar foarte modern, la capitolul autobuze ceva n-a mers. Nu sunt toate așa, dar probabil parcul auto al orașului e ceva giganic și mai reciclează din fosile. Ne gândim că ne prindem noi unde să ne dăm jos și așa e. Douăzeci și cinci de minute mai târziu, un grup de cinci americance tinere și blonde chiuie, își fac selfie și strigă „We’re in Rio, baby! Let’s party in Lapa!”. Bun, deci suntem unde trebuie.

La cârciumă

Ne înființăm la o terasă arhiplină, primim meniuri în portugheză, alegem ce vom mânca printr-un procedeu elaborat de pus degetul la întâmplare și primim niște treburi deep fried. Operațiunea asta o vom repeta și în zilele următoare. Pe cât de turistică e destinația, pe atât de puțin tourist-oriented sunt multe locuri în care ajungem, ceea ce făce până la urmă experiența mult mai interesantă. Engleză nu, nici meniuri, nici vorbit, nici vreun interes deosebit să se facă înțeleși, dar în același timp destul de politicoși, așa că decidem să profităm de faptul că nu avem alergii sau restricții alimentare și ne distrăm alegând la întâmplare. Așa mâncăm într-una din zile un fel de zacuscă excelentă, dar nimerim și diverse prăjeli mai puțin inspirate. Cu băutura e mai simplu: berea e ușor de identificat, iar caipirinha e bună și din belșug peste tot. La terasa din Lapa e și o adolescentă în costum de carnaval, care dansează și aruncă amețitor piciorul în sus din când în când. În trei zile începe Carnavalul și orașul se pregătește cu multe petreceri în avans. Auzim și muzică live care se tot apropie: e o coloană cu muzicanți și unii care dansează în urma lor, probabil se îndreaptă spre vreun club.

Statuia

De dimineață mergem să vedem statutia simbol a orașului. E mai palpitant drumul cu autobuzul până acolo, căci la statuie e înghesuiala tipică de obiectiv turistic arhicunoscut, biletul scump și formația de samba oarecum plictisită care cântă în funicular pentru turistul captiv. Se vede totuși foarte frumos din vârf (al dealului, nu al statuii), dar Costel e cu fundul în sus din ceva motiv și-mi ratez și poza clișeu în fața statuii: ridic mâinile în loc să le deschid în lateral.

După statuie mergem spre plajă, dar nu înainte de a opri la o „sucărie” de colț de stradă. Ni se pare un nume potrivit de l-am inventat: nicăieri n-am băut sucuri de fructe mai bune ca în Rio. Mai de grabă cu consistență de piure, nici aici nu știm ce comandăm, dar le luăm militărește de la un capăt și pozăm ce deja consumăm, ca să nu luăm și data viitoare. Până plecăm în România trecem prin mango, ananas, avocado, fructul pasiunii, papaya și multe alte combinații. Sucăriile astea devin destinațiile noastre de mic dejun și gustare de după-amiază și parcă tot nu ne săturăm.

Plaja

Ajungem deci la plajă, tot Leblon, prefer să vedem brazilieni decât europenii și americanii trecuți de prima tinerețe de pe Copacabana. E destul de plin și are un pic de aer de Costinești: grupuri cu geantă frigorifică, scaune pliante și casetofoane, vânzători ambulanți își strigă marfa: porumb fiert, suveniruri, mojito, cornuri și alte minuni, hărmălaie și chef de viață. Găsim un loc lângă apă și ne bucurăm de noroc până când un val ne umple ambele perechi de teneși și ne face fleașcă prosopul. Că doar nu erau fraieri brazilienii să lase așa loc gol. Decid că nu voi face baie, fiind cam rece apa și învolburată, stau doar la mal să admir valurile și munțișorii-insulițe din larg. Valurile au altă părere. În câteva secunde sunt udă din cap până în picioare și tăvălită pe jos, să nu zic că n-am făcut baie în partea aia de Atlantic. Costel se hlizește prea tare așa că e trimis după o nucă de cocos. Cere „coco”, primește ochi mari, cere „coca”, primește o Coca-Cola, arată mai insistent cu degetul, „ah, cocu”. „Cocu” e decapitat cu maceta, accesorizat cu două paie și oferă mult mai mult lichid decât mă asteptam. Cât trag zgomotos din pai, studiez oferta vizuală de pe plajă: fundurile alea celebre sunt într-adevăr ca niște jumătăți de minge, naturale sau siliconate n-am idee, dar nu mereu atașate de corpuri la fel de senzuale, așa că în afara unei diversități coloristice a pielii cu adevărat impresionante, plaja din Rio oferă la fel de multe eye-candies ca orice plajă pe care vin și tineri care mai fac și sport. Mai interesante sunt sutienele. Aflăm și noi că topless-ul nu e permis în Rio, dar cei întreprinzători și exhibiționiști au găsit soluția: niște triunghiulețe mici-mici, care abia acoperă sfârcul, legate între ele cu câteva șireturi și gata sutienul. Vedem și dubios de mulți bărbați cu tanga, modă ce o speram de mult îngropată. Ajungem în trecere și pe Ipanema și Copacabana, e tare plăcută plimbarea pe faleză spre seară.

Orașul de sus

Alegem să nu ne suim pe Sugar Loaf, ci să admirăm orașul de sus din observatorul din cartierul Maria Theresa. E un cartier vechi și întortocheat, verde și cu multe cârciumi destul de boeme. Într-una dintre ele mâncăm o moqueca excelentă, un fel de tocană de pește și creveți, înainte să pornim iar în plimbări. Rio e pe dealuri și de sus vezi cum se intercalează cartirele rezidențiale cu favelas, acele mahalale să le spunem, cartiere informale cel puțin la început, cu construcții claie peste grămadă și acces precar la utilități. Nu se găsesc doar la periferie, ci practic oriunde a fost un spațiu liber în oraș, în general pe vreun deal abrupt, neocupat de alte case sau construcții. Soldații strămutați dintr-o regiune în altă și sclavii eliberați au construit primele favelas, iar ulterior mirajul orașului a atras populație săracă din zonele rurale, care nu și-a permis altfel de locuință. Ni s-a tot spus să nu intrăm de capul nostru prin favelas și nu o facem.

Walking tour-ul

Decidem să mergem și la Rio într-un walking tour, doar că nu anticipăm că se vor strânge 50 de oameni. Fata se agită și mai cheamă o colegă de acasă, ne înpărțim în două grupuri și pornim prin centru. Clădiri și istorie coloniale, voce neplăcută, relatare plictisitoare. Din toată povestea rețin doar așa: pașaportul brazilian e cel mai căutat pe piața neagră care se ocupă cu false identități pentru că poți fi alb, negru, asiatic, arab sau orice combinație și arăți a brazilian; sunt comunități mari de toate rasele și națiile posibile în Brazilia, astfel că nimic nu pare suspect. Și îmi mai atrage atenția domnița-ghid cu ce patos povestește cum au venit coloniștii și le-au luat tot; ea la fel de caucaziană ca și mine, clar descendenta zișilor coloniști. Rezistăm totuși tot turul pentru că intrăm în vorbă cu doi britanici și un australian simpatici, care ne povestesc de perioadele sabatice în care sunt. Crește invidia. Mergem să mâncăm și feijoada, mâncarea tradițională braziliană, o tocană grea cu carne de vită și porc, servită cu fasole neagră, jumări, orez și ceva similar cu pesmetul. Vis de tratat cu triferment, două pastile cel puțin.

Să nu uit de Escadaria Selarón, scările renovate cu flise colorate din toată lumea de către artistul chilean care le-a dat numele. Scările acestea deveniseră obsesia lui. Noi trecem destul de rapid, dar ar fi de stat ceva mai mult, pentru că găsești tot felul de „comori” la care nu te aștepti. De exemplu îmi atrage atenția o flisă cu simbolul Siciliei și, bineînțeles, recurența africancei însărcinate, flisele pictate manual de către Selarón cu trimitere la ceva intim din trecutul său.

Carnavalul

Mare agitație cu carnavalul ăsta. În afară de spectacolul gigant de pe sambadrom, tot orașul se activează cu ceva timp înainte: turiștii curg, hotelierii cresc prețurile, cartierele se pregătesc de petrecere. Adică fix petrecere în stradă, cu camion cu boxe și DJ, băutură și dansuri. Trecem pe la două mai din centru să vedem despre ce e vorba. Nu sunt cele mai selecte adunări, e clar, iar dacă nu-ți place să bei bere cu băieții lângă bloc, probabil că nici aici nu te simți în largul tău. Nu zăbovim, deci, prea mult.

Carnavalul începe cu o zi înainte să plecăm spre România, așa că nu putem rata o seară de paradă. Prima zi de carnaval nu e cea mai spectaculoasă, dar e singura la dispoziție și seara pornim spre sambadrom. Avem locuri la tribuna de turiști, că zău nu m-am priceput să iau de pe net la alta, dar hotărâm să mergem cu mijloacele publice de transport și bine facem. Metroul e un spectacol, iar de data asta îi iert și pentru frigul-congelator din vagoane. Participanții la defilare sunt oameni oarecare, ce se pregătesc un an de zile cu dansuri și costume, pentru o seară de glorie. Se organizează și transportă singuri, mulți cu metroul, îmbrăcați deja în costume și cu vreo ciumafaie de pene sau fructe la subraț, în grupulețe mai mari sau mai mici. Stau de vorbă în metrou, râd și merg pe jos kilometrul de la gura de metrou la sambadrom. Se mai opresc la o bere și un grătar pe drum; îi urmăm printr-o mare băzăreală cu tarabe, cârnați, bere, chinezării chițăitoare și luminoase de tot felul, pene și costume mai mult sau mai puțin reușite. O săptămână de bazar improvizat, cu atmosferă din aia dubioasă de wow ce fain combinat cu păzește bine portofelul.

La sambadrom treaba stă în felul următor: sunt 700 de metri de drum drept asfaltat, flancat de tribune, pe care defilează pe rând școlile de samba. Fiecare școală vine cu peste o mie de participanți, cel puțin două care alegorice mari, toboșari, cântăreți și dansatori organizați în grupuri, fiecare cu rol extrem de bine stabilit. Pe cât de exuberant și exotic arată, pe atât de rigide și riguroase sunt regulile după care e organizată parada fiecarei școli și concurează între ele. Și fiecare are câte o melodie, special creată pentru carnaval. Pe care o auzi câte o oră pe repeat, pentru că în medie cam așa durează ca fiecare școală să parcurgă sambadromul. E mai dinamică treaba la televizor decât la fața locului, cu siguranță, pentru că acolo vezi un colaj cu cele mai reușite care și costume și close-up-uri cu regina toboșarilor, dansatoarea superbă care ține motivați muzicienii pe parcursul paradei. Facem poze, studiem carele, facem iar poze, mai mergem și luăm un cico și un hot-dog, mai vorbim cu vecinii de tribună, dar mai mult de patru școli nu rezistăm. Înapoi prin bazar până la metrou și încheiem seara.

Portugheza

Nouă ne place tare cum sună pentru că aduce a o moldovenească flegmatică, ușor sictirită. Când zici obrigado/a (mulțumesc), nu zici cu chef de viață și zvâc în glas, ci lungești finalul a lehamite și lene, să iasă autentic. Ne distrăm exersând pe diverse cuvinte și până plecăm știm oricum să identificăm puiul și vita pe meniuri, fructele la sucării și să salutăm coordonat cu momentul zilei.

Plecarea

Ultima zi în Rio e cu plajă și relaxare, iar spre seară pornim spre aeroport. Dăm de cel mai chill racer de taximetrist. Ascultă raggae din ăla cu spirit de vacanță, vorbește molcom și în același timp apasă pedala și schimbă violent benzile, de stăm cu sufletul la gură să ajungem întregi. Îi zicem de vreo trei ori că plecăm cu KLM, ca să identifice corect terminalul și omul nu pricepe; nici nu știm cum să le mai spunem literelor. Într-un final înțelege și ne repetă didactic „ahh, kappa-ele-eme”. Ajungem în regulă și cu mai mult timp la dispoziție, așa că mai facem niște shopping în aeroport și apoi ne îmbarcăm. De data asta stăm în șlapi până la Amsterdam și parcă mai comod. Revenim la iarna din România.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Zboruri. Am ajuns la Rio cu un zbor TAM de la Foz do Iguaçu, am plecat spre România cu KLM, cu escală la Amsterdam. La sfârșitul articolelor despre drumul către Buenos Aires, respectiv despre partea braziliană a cascadelor Iguazú, am detaliat costurile și logistica acestor bilete.

Cazare. Cum s-a nimerit foarte drăguț să prindem (doar) prima zi de carnaval, să găsim cazare a fost destul de tricky. Hotelurile și hostelurile vând în general pachete de minim cinci zile în perioada carnavalului, cu date fixe și cu prețuri mult mai mari ca în restul anului (de trei ori mai mari, de exemplu). Așa că am apelat tot la Airbnb și am luat o cameră în apartamentul unor localnici cu 50 USD pe noapte. A fost cea mai value for money opțiune și chiar a fost în regulă. La următoarea vizită în Rio (hehe!), aș alege totuși cazare aproape de metrou.

Transport în oraș. Cum ziceam, distanțele sunt uriașe în Rio, iar orașul nu e o stațiune drăguță prin care să te plimbi la pas. E o metropolă activă și aglomerată, iar locurile de interes pentru turiști sunt ele într-o zonă centrală, dar zona asta e cât un oraș mare, cu cartiere de tot felul. Așa că am mers din belșug cu taxiul și metroul. Autobuzele erau mai provocatoare, în sensul că și dacă aflai ce număr trebuie să iei până undeva, nu prea știai când să te dai jos. Ca la noi, nu scria pe nicăieri și nici nu prea ne puteam baza pe conversațiile în engleză. Metroul e foarte ușor de navigat, dar vine cu compromisul de a avea picioarele înghețate la ieșire. Când intri de la 40 de grade afară la 20 de grade în metrou, nasul îți curge instant și te iau tremuricii. Taxiul a fost o experiență foarte plăcută: curat, serioși, politicoși, plată cu cardul.

Carnavalul. Am luat bilete online cu vreo 10 zile înainte, la tribuna 8, de turiști; 130 USD două bilete și ne-au și pus să mergem la ceva hotel în Copacabana să le ridicăm fizic. Am vrut să fim siguri că găsim locuri, dar aparent nu era cazul, erau multe locuri goale în tribune. La fața locului ne-am prins că multe hoteluri și hosteluri cumpără în avans mai multe bilete pentru clienții lor, deci poți găsi fără probleme bilete chiar atunci și la prețuri mai ok decât am plătit noi. Același site m-a spămit ulterior cu multe mail-uri în care îmi propuneau și transfer până la sambadrom, că altfel n-ar fi prea sigur. Măcar pe ăsta nu l-am luat.

Siguranță. Înainte de plecare am tot fost avertizați că nu e o destinație sigură și ne mănâncă de aventură să plecăm fără grup organizat. Nu ne-am simțit în pericol cât am fost în Rio, chiar noaptea pe stradă. Dar am urmat și noi niște principii de bun simț oriunde ai merge: ai grijă la posesiuni și nu mergi cu cine știe ce valori la tine, nu te bagi pe străduțe obscure și pustii, dacă nu te simți confortabil într-o zonă, te sui în primul taxi și ieși de acolo etc. N-am intrat deloc în favelas: singuri nici nu cred că era cazul, iar turismul de favela ni s-a părut la vremea respectivă că ridică niște probleme etice (mergi să vezi ca la zoo niște oameni cu provocări reale în a-și asigura o viață decentă), dar ulterior ne-a părut rău. Până la urmă o parte din banii din aceste tururi ajung și la comunitățile respective într-un fel sau în altul.

Bani. Prin comparație cu Argentina, Rio a fost scump. Dar nu dramatic. Probabil și carnavalul a mai crescut prețurile, dar tot am mâncat măcar o dată pe zi la cârciumă (nu la restaurant fițos).