Acest articol este episodul șase din seria mai lungă despre călătoria între Buenos Aires și Rio de Janeiro. Episodul anterior este aici, iar primul aici, în caz că vrei să urmărești toată povestea.

Am ajuns la capătul lumii. Iar capătul lumii are drumuri de pământ roșu, lagune, mii de păsări, stuf și o liniște ciudată pentru urechi de oraș. Satul e mic, cu străduțe nisipoase regulamentar perpendiculare, iar oamenii par să lipsească. Sigur au treaba lor pe undeva, dar momentan nu îi prea vedem. Ce facem noi trei zile aici îl întreb pe Costel, care dă ochii peste cap. Are dreptate, am dificultăți câteodată pur și simplu să mă bucur de liniște și relaxare. Lucrez la asta.

La recepție ne primește José și un alt José strânge frunzele prin curte. Ulterior aflăm că José cu frunzele e și ghidul “vorbitor de engleză” pentru plimbările incluse în pachet.

Curtea hotelului e mare și umbroasă, luată cu asalt de o gașcă de papagali verzi. Ăștia nu știu de liniște, îmi place de ei.

La piscina mititică dăm de un cuplu de australieni tineri și blonzi care au în plan să petreacă niște luni cu rucsacul în spate prin America de Sud. Sunt destul de la începutul călătoriei și par să fi petrecut mai mult timp pe autobuze decât altceva, dar își găsesc ei ritmul până la urmă, sunt convinsă. La Colonia Carlos Pellegrini au venit cu rata, curajoșii și caută metode alternative de retur. Nu sunt primii și nici ultimii backpackeri pe termen mai lung pe care îi întâlnim în călătorie și recunosc că îi invidiez.

Pe după-amiază avem prima plimbare organizată, cu ghid. Să vedem o pădurice și ceva maimuțe, plus centrul de informare turistică unde sunt câteva planșe informative despre rezervație. Încercăm small talk cu José-ghid în mașină, realizăm că explicațiile lui în engleză vor fi ceva gen „Look, bird!” și râdem între noi ca niște smartasses ce suntem câteodată. Coborâm din mașină, o vulpe lenevește în mijlocul drumului și José-ghid nu întârzie să precizeze „Look, fox!”. Oh, well… Aflăm că e semi-domesticită și vine des pe acolo. Bine că suntem români și spaniola nu e chiar așa stranie la urechi pentru noi.

Pare că nici capybara nu se sperie de oameni pe acolo. Doi au ieșit la păscut și nu dau doi bani pe noi. Sunt mari. Adică văzusem poze cu ei, dar cumva n-am realizat ca rozătoarele astea sunt cât niște câini de talie medie, dar mai burtoși.

Ne plimbăm prin pădurice și vedem și maimuțele promise. E cărare amenajată și ne-am fi descurcat și fără ghid, așa cum mai sunt și alți doi turiști acolo. Dar privirea pierdută a lui Jose-ghid de câte ori îi adresăm o întrebare în engleză face toți banii.

Decidem să ne întoarcem pe jos. Soarele asfințește și se oglindește pe lagună. Drumul e roșu, laguna e roșie. Poezie de capătul lumii. Dăm și o tură prin sat, dar se termină repede.

Laguna

Aștept plimbarea de dimineață pe lagună ca pe altceva. Nici n-am băut cafea, pentru că plecăm înainte să răsară soarele, dar nici că-mi trebuie. Sunt caimani efectiv peste tot. Primul pe care îl vedem stă liniștit lângă barca în care ne urcăm. Și capybara și mii de păsări care fac în toate felurile. Vedem chiar și un mistreț și o căprioară în zonele de mal puțin adânci. Niște păsări mici și roșiatice se ridică un pic deasupra apei și țipă insistent aaa-aaa-aaa-aaa. Nu știu ce sunt, dar sunt multe iar zgomotul e ceva ce n-am mai întâlnit.

José-ghid e mult mai vorbăreț în spaniolă. Seara târziu au venit și trei argentinieni mai în vârstă și acum suntem toți în barcă. Două doamne și un domn. Una dintre ele trăiește de o viață la Milano și e venită să își viziteze familia. Așa că orice întrebare are traseul: eu în italiană, doamna în spaniolă, José-ghid răspunde și, dacă nu pricepem, doamna traduce în italiană și dacă încă mai e ceva neînțeles, eu traduc mai departe în română către Costel. Glumele sunt sortite pieirii din start. Și material ar fi: cică caimanii stau cu gura deschisă în apă și dau repede din limbă să atragă pești răpitori care cred că au dat de ceva pradă. Suntem condamnați la glume proaste doar între noi doi. Conversația nu e deci punctul forte în barcă, dar laguna e mi-nu-na-tă. Mi-e un pic frig, am bluza umedă și pielea lipicioasă, dar zâmbesc cu mulți dinți și încerc să absorb tot. Facem sute de poze cu o cameră compactă, DSLR-ul îl ținem de decor mai mult.

Satul

Ne întoarcem pentru mic dejun și pare că deja a trecut o zi întreagă, așa intens e tot ce am văzut. Dormim un pic să ne revenim și o luăm la plimbare prin sat. La margine sunt deja observatoare pentru păsări și începe brusc sălbăticia. Ne plimbăm fără țintă și ne prinde o răpăială de ploaie care ne udă până la chiloți. De sub o verandă vedem două mâini care se agită și ne cheamă să ne adăpostim. E un al treilea José, bucuros să își exerseze engleza învățată singur singurel cu un program pe calculator. Lucrează la generatorul din sat, are cinci copii mari, patru oameni serioși și unul actor în Buenos Aires. Face eforturi să salveze limba guarany și ne arată fișele guarany-spaniolă-engleză pe care le face. Așa aflăm că străzile satului au nume de animale pe orizontală cum te uiți la hartă și de plante pe verticală. E energic, cald, plin de voie bună. Locurile sunt frumoase, dar oamenii le însuflețesc și asta e valabil oriunde în lume. Sunt deci recunoscătoare pentru udătura primită, prilej de prietenie scurtă, dar de neuitat.

Doctorul

Murphy ne demonstrează că legile lui funcționează și la capătul lumii. Unde să te apuce o ditamai usturimea dacă nu la mama naibii? Și când, dacă nu în vacanță? Nu că n-aș avea cu mine medicamente, dar fix ce-mi trebuie acum, lipsă. E premieră la infecție urinară și nu înțeleg cine mă pedepsește și de ce. Cât mă eu mă chircesc de durere și mă tăvălesc în pat, José-de-la-recepție e super empatic și încearcă să dea la telefon de doctorul satului. Nu răspunde nicicum, farmacie nu există, deci Costel pleacă în cruciada “găsește doctorul prin sat”, sau măcar niște medicamente. S-a  întunecat și pe drumul de nisip aproape calcă pe broaște grase, prea leneșe să se ferească.

Ca să găsești oameni, trebuie să identifici cârciuma din sat, asta știe toată lumea. Oamenii sunt amabili, deși ușor consternați că nu recunoaște o vedetă locală aflată în vizită, dar medicamente n-au și doctorul s-a făcut dispărut. Pot doar să-mi imaginez conversația. În loc să vorbească clar și simplu în engleză, poate-poate l-o înțelege careva, Costel insistă în general să zică ce vrea într-un fel de spaniolă. Ceva cuvinte știe, restul le generează pe parcurs. Ies niște furculisioane foarte simpatice, câteodată inteligibile, câteodată doar producătoare de ochi mari și mirați.

Peste câteva ore e de găsit la telefon și doamna doctor și peste încă o oră apare la hotel, căci se terminase petrecerea la care fusese. Mă întreabă în spaniolă și răspund în engleză, pare că ne înțelegem cumva. Dă din cap a concluzie, se uită la José-de-la-recepție care privește îngrijorat din ușă și decretă „José, la seňora tiene infeccion urinaria”. Serios, cucoană, mă ustură destul de limpede localizat, bagă pastilele acum. Îmi dă calmant și antibiotic și îmi face o demonstrație de bedside manner: “¿Y ahora quien me paga?”. No worries, că nu pleci neplătită. Obțin antibioticele măcar; nu sunt fan, dar de durere le înghit. Funcționează și nemernicia nu mai revine.

Ploaia

Plouă. De fapt nu plouă, toarnă cu găleată. Toată nebunia de zonă umedă e alimentată de apă pluvială  și e a doua ca mărime din lume, deci în zonă plouă, nu glumă. Ne gândim cu un pic de disperare la drumul de pământ care în două-trei zile de ploaie devine o mare de noroi, pe care nu-l dovedește nici mama lui 4×4. Cum chiar îmi doresc să văd cascadele de la Iguazú, decidem să plecăm cu o zi mai devreme și plănuim evadarea. La cină fac small talk cu doamna rezidentă de Milano și povestesc discret de prețul plătit pe transferul privat, scot în evidență că suntem cam de aceeași vârstă cu fiica ei, mă extaziez de perspectiva iminentă a cascadelor. Funcționează. A doua zi dimineață ne invită să plecăm cu ei până la Mercedes și ne asigură că fratele ei e mare maestru la condus pe noroi și camioneta are cauciucuri noi. Happy to oblige.

Slalomul prin noroi e într-adevăr sport extrem, iar fratele se ridică la înălțimea laudelor. Pe drum mai luăm un autostopist, care zău nu știu de unde a ieșit. Se suie în camionetă în spate, cu bagajele și ajunge la Mercedes la fel de plin de noroi ca și ele.

Mai departe

Dacă pentru plecarea de la Buenos Aires m-am super documentat, a doua bucată a drumului până la Puerto Iguazú o las la voia întâmplării. E prânz și avem de luat un autobuz vreo patru ore până în Corrientes și apoi unul noaptea, către Iguazú. Primul autobuz e vechicios, dar destul de gol și prindem locurile din față de la etaj. Adică alea de deasupra șoferului, de unde tot drumul e al tău și de unde ni se servește încă o lecție despre cât de mare e Argentina. Popasul e de trei patru ore, așa că ne încumetăm să plecăm în căutarea unui un restaurant. Găsim ceva pe Tripadvisor, sunt cam doi km până acolo, decidem să o luăm pe jos.

Traficul e de vis. Scutere și motorete care cară familii întregi, saci de cartofi și butoaie (asta vedem doar într-o intersecție), claxoane și strigături. În fața unei curți, pe un grătar se coc niște pâinici. Nu rezistăm și luăm câteva la pachet. La restaurant, în vitrină oarecum, niște bucăți uriașe de carne se pârpolesc la foc. Ne plouă efectiv în gură și năpustim înăuntru, doar ca să aflăm că cina se servește începând cu ora 19. Draci, atunci pleacă autobuzul numărul doi. O luăm pleoștiți înapoi și ne decidem la niște brânză dintr-un magazinaș local. Răspundem că suntem din România și explicăm cuminți că e în Europa. Au fost politicoase doamnele și n-au întrebat, dar privirea mirată spunea clar că n-au auzit vreodată de țărișoara asta. Luăm și o bere la cârciuma din autogară. E cald și merge bine, chiar dacă populația înconjurătoare e cam ce te aștepți de la un asemenea local. În autobuz dormim binișor și de data asta.

 Ce? Cum? Unde? Cât?

În Colonia Carlos Pellegrini am stat la Hosteria Ñande Retá, pe care am gasit-o cu căutare pe Google; nici nu-s așa multe opțiuni pe acolo. I-am înnebunit de cap cu întrebările până m-am decis și au fost drăguți și politicoși și au răspuns destul de prompt cu google translate. Hotelul a avut și zile mai bune, dar era întreținut frumos, iar mâncarea a fost chiar foarte bună. Practic nu sunt restaurante în sat, deci pensiune completă is the way. Am avut incluse în pachet două plimbări pe lagună dimineața la răsărit, una prin pădure după-amiază și una prin pădure noaptea. Cea de noapte nu s-a putut întâmpla din cauza ploii, dar cele pe lagună sunt cele mai frumoase oricum.

Trei nopți de cazare, masă și plimbări pentru două persoane au costat la vremea respectivă (februarie 2014) 6128 AR$, adică în jur de 800 USD la cursul oficial, evident ceva mai puțin la cursul de piață paralelă. Nu a fost ieftin pentru Argentina, dar nici exagerat având în vedere că accesul în zonă se face pentru aprovizionare la fel de greu ca și pentru turism. Noi am plecat o noapte mai devreme decât ce era planificat și ne-au dat banii aferenți înapoi, foarte drăguți.

Nu-ți trebuie vreun echipament deosebit pentru vizitarea zonei, dar cremă cu protecție solară, spray anti țânțari, pălărie de soare și încălțări comode de mers zic eu că sunt must have.

M-am plâns de-a lungul articolelor și probabil o voi face în continuare că am pierdut camera foto compactă cu care am făcut majoritatea fotografiilor la Buenos Aires și Esteros del Iberá. S-au dus toți capybara (pe cel de mai sus l-am luat de pe Pixabay) și toate grozăveniile de păsări și apusuri și alte nebunii. Jale mare.

Episodul următor e aici: despre minunățiile de cascade de la Iguazú.