Îmi doresc de mult să scriu despre călătoriile noastre. Timp nu e niciodată suficient, deci nu cred să fi fost el inamicul ce m-a împiedicat până acum să povestesc altfel decât la o cafea cu prietenii.

Probabil că pur și simplu am așteptat să am nevoie să scriu. După un an și ceva de mămicie full-time, am început blogul ca pe un proiect personal care să îmi facă bine. Sigur că îmi doresc și ca poveștile mele să inspire, să folosească sau măcar să îi distreze și pe alții, zise ea plină de modestie. Vom trăi și vom vedea.

Eu sunt Andra Crihană și am o nevoie viscerală să ies din cotidian, să văd locuri necunoscute. Sunt fericită când mă plimb într-un oraș nou, nu mai zic de vreo minunăție naturală. Îmi place să privesc oamenii, să mă plimb fără o țintă clară, să stau în cârciumi, să mă împrietenesc cu bucătăria locală și, după caz, să abuzez de ea, să lenevesc pe plajă la apus, să ne suim pe scuter sau în mașină și să spunem când avem chef „hai să ne oprim și aici”, să nu știu unde dorm în seara următoare, să fie totul atât de diferit încât să am emoții la început, iar apoi să se instaleze confortul semi-cunoscătorului, să mă trezesc dimineață cu o zi întreagă de explorat înainte. Îmi dau seama că e greu de înțeles pentru unii, dar cam așa funcționează toate pasiunile, cred.

Costel mă însoțește în călătorii de mulți mulți ani și mă face să mă bucur și mai tare de ele. Între timp s-a molipsit și el de drag de plimbări, dar nu ezită să îmi amintească cum l-am cărat în zig-zag prin Paris într-un noiembrie ploios acum mai bine de zece ani, cum ne-au luat 30 de ore, un microbuz și trei zboruri să ne întoarcem la București din Koh Lanta, sau cum întreb prea des “unde mai mergem?”. El a și dat numele site-ului.

În 2017 ne-am făcut trei călători, iar în 2020 s-a adăugat al patrulea. Vera și Radu nu vor ține minte primele călătorii, dar vor crește cu drag de lume, de locuri și experiențe noi. Sper eu.

Eu scriu, editez și formatez, mă laud pe social media și îmi stresez prietenii. Costel desenează, face poze (mai frumoase ca ale mele) și mă ajută cu site-ul când îmi prind urechile în meniuri și butoane, alinieri și alte chestii aparent simple. Vera are grijă să ne țină permanent în priză, Radu îmi oferă, momentan rar, câte un moment de răgaz. Astfel că blogul acesta e treabă de familie, până la urmă.

Enjoy!