Înainte de orice, trebuie să mă plâng: am resetat telefonul cu gândul că toate pozele mele sunt în cloud bine-mersi, dar iată că cele din ultima lună nu erau. De ce, nu știu și nici nu mai contează, dar am pierdut toate pozele și filmulețele din Corfu, de la ziua piticului și alte momente frumoase. Absolut tot ce vedeți aici este ce i-am trimis zilele respective lui Costel; aparent nu-i trimit mare lucru și oricum nu ar fi fost chiar selecția de blog. Nici măcar postări pe Facebook n-am făcut.

Să revin la Corfu. Nu puteam să las vara să se termine fără încă un pic de bălăceală, sensibil redusă sezonul acesta doar la săptămâna în Kefalonia din iulie. Şi cum enterecolita pe bani mulţi de anul trecut de la Mamaia m-a făcut să ocolesc pentru o perioadă bună litoralul românesc, am plecat cu copilul „mare” pentru câteva zile în Corfu la început de septembrie.

Ajungem miercuri pe insulă, ne luăm maşinuţa pitică şi plecăm spre nord, unde avem cazarea. Când te uiţi pe hartă, Corfu nu pare cine ştie ce mare, dar cum e deluroaso-muntoasă şi cele mai multe drumuri sunt slim fit, sinuoase şi abrupte, GPS-ul îţi face dezvăluiri de genul „Vrei la plaja aia? Sigur, 25 de km, faci o oră. Mai avem un drum: o oră şi un sfert şi nu garantăm asfaltul peste tot”. Drumul către cazare nu e chiar în totalitate din capitolul acesta, dar tot facem spre o oră cu oprirea pentru benzină. Până ne luăm şi camera în primire şi ne schimbăm, ajungem deja spre seară pe plajă. Suntem noi şi doar altcâţiva omuleţi pe plaja Roda, destul de lungă şi nisipoasă pentru o plajă de orăşel, dar în general destul de neinteresantă. Nu ne pasă, însă, momentan: e prima baie, apa e caldă şi liniştită, entuziasmul e mare. Mâncăm şi un gyros chiar pe plajă şi nu ne dăm duse până nu se lasă întunericul şi ne hăituiesc ţânţarii. Ceva cumpărături pentru micul dejun şi încheiem seara, să avem energie pentru o nouă zi.

Paleokastritsa cea frumoasă şi hiperaglomerată

Pentru prima zi plină pe insulă aleg Paleokastritsa, recomandată de prieteni şi de ghiduri de turism în general. Frumos foc, cu golfuri stâncoase spectaculoase, dar aglomerat şi mai tare. Şi parcă n-ar fi bai de aglomeraţie dacă n-ar fi şi construit cam până prea spre plajă. Mno, dacă stai şi te uiţi doar spre mare şi spre stânci, îţi bucuri ochii; important să nu întorci capul prea des în spate la clădiri şi cum debarcă autocar după autorcar de turişti. Vera, ca orice copil de 5 ani care se respectă, nu dă atenţie treburilor ăstea când avem la îndemână atâta apă, care, bonus, mai are şi peştisori. Alege hotărât că vom lua şezlong la plaja Agios Petros, dar vom face baie şi la sora mai mare şi populară, Agios Spiridon, care e pe partea cealaltă a parcării. Ceea ce şi prestăm sârguincios următoarele ore, până când prinţesa se declară relativ mulţumită. Nişte încălţări pentru pietre n-ar fi stricat. Eu am o mică dispută cu peştişorii ce vin negreşit să te pigulească de picioare: păi piguliţi de peste tot, nu numai de la tăietura recentă de pe gleznă, mama voastră de pretenţioşi! E meniu predefinit, nu à la carte.

După prânz e vremea pentru un alt fel de distracţie: în parcarea dintre cele două plaje e un mic acvariu şi reptilariu, Corfu Aquarium, care se dovedeşte o experienţă foarte plăcută. Se intră doar în grupuri mici cu ghid, iar turul nostru e foarte informativ şi simpatic. Acvariile sunt cu faună marină din zona Corfu, iar zona de reptile are diversitate globală, cu specimene interesante, unele foarte bine crescute. „Mami, mami, n-am pus niciodată mâna pe un şarpe!” mă informează Vera, ca în următorul minut ghidul să scoată un piton regal din terariu. Cică accesorii din astea (vii, da?) purta şi Cleopatra la gât. Suntem asiguraţi că nu-i sedează nimeni, sunt doar prietenoşi la manipulat şi ne oferă astfel subiect de discuţie pentru restul serii: Mami, mami, ce fin era! Mami, mami, ai văzut că nu mi-a fost frică? Mami, mami, mă aşteptam să se simtă ud, dar nu era aşa. Mami, dar ai mai ţinut alt şarpe? Înţelegeţi voi.

Când cumpărăm biletele pentru acvariu, ni se prezintă şi varianta combo cu plimbare cu „submarinul galben”, opţiune ce o traduc şi piticei, care zice din start da la orice e nou de văzut. Aşa că spre după-amiază ne prezentăm la portul Alipa, după zece minute de plimbare. Aici ne îndesăm cu mulţi alţii pe barca galbenă ce porneşte să ne arate peştisorii în mediul natural. Plimbarea e pe lângă stânci şi, cum suntem mulţi, jumătate dintre noi coboară la dus sub punte, unde sunt ferestre prin care vezi ce mişună sub apă, iar celaltă jumătate la întors. Mai bine, pentru că partea de excursie la suprafaţă e mult mai drăguţă, cu stâncile care se înalţă deasupra, decât înghesuiala de sub punte unde vezi ceva peştişori (din neamul pigulitorilor de picioare de la mal), dar eşti şi neplăcut de intim cu ceilalţi participanţi. Iar unii nici nu ţin tricoul pe ei.

Vera e deja epuizată şi musai să doarmă o oră, aşa că plecăm abia spre apus de pe plajă. Mai plusăm şi cu cina pe moţ de deal la Monastre, restaurantul cu privelişte minunată la apus şi mâncare grecească tradiţională modernizată (n-am găsit alt cuvânt, că nu era chiar reinterpretată). De unde e cu fundul în sus după somnul târziu, după masă piticei îi revine energia şi sporovărie tot drumul cu maşina până la cazare. Drum care urcă şi coboară niște dealuri într-o beznă absolută, de mă trece de vreo două ori gândul la ce fac dacă se strică maşina pe aici. Măcare e semnal la telefon, aşa că mai mult mă bucur de siluete de măslini în noapte şi de jderul surpins de faruri în mijlocul drumului.

Kalamaki cea cu insuliţe, la care revenim şi a doua oară

După aglomeraţia şi agitaţia de la Paleokastritsa, merge o zi mai molcomă, aşa că vineri ne petrecem aproape tot timpul pe plaja Kalamaki. Lungă, lată, nisip fin, adâncime ridicol de mică pentru cel puţin o sută de metri, poate fi reclamă la „plajă pentru copii mici”. Deşi Vera preferă să mă implice în jocurile şi bălăcelile ei, apuc şi câteva minute pe şezlong cu vedere la Albania, ceea ce e chiar relaxant. Dar partea cea mai interesantă a plajei este colţul din stânga cum te uiţi la apă, unde vibe-ul e mai relaxat şi boem, unde o scară misterioasă urcă pe malul stâncos şi „păduros” către o casă cu bouganville la balcon şi unde se formează una sau mai multe „insuliţe” în apa mică de la mal. Loc de joacă mai bun nu puteam găsi: Vera le dă nume (Insula Iubirii – are formă de inimă, e drept – şi Insula Oamenilor Mari – un cuplu de blonzi înalţi se nimereşte pe acolo), alergăm pe ele, ne pozăm, săpăm gropi, scriem în nisip şi inventăm poveşti cu crabi uriaşi. În caz că nu-l ştiţi pe Tamatoa din Moana, puneţi mâna şi îl căutaţi, macar aşa, din solidaritate cu o mămică ce trebuie să inventeze poveşti cu el mai des decât face orez cu lapte. Revenim şi sâmbătă după-amiază aici, că prea tare îi place Verei.

Kassiopi

Spre seară mergem la îngheţată în Kassiopi, un sătuc drăguţ pentru o plimbare, unde pierdem vremea şi prin ceva magazin cu ceramică şi bijuterii. Recunosc că aş fi cumpărat multe chestii de acolo, nu erau chiar suvenirurile obişnuite, dar plecăm cu un colier pentru Vera, o brăţară pentru mine şi un vaporaş pentru peretele nostru cu amintiri ceramice din călătorii. Kassiopi e prin toate recomandările de vizitat în Corfu şi e chiar frumuşel, dar, în caz că n-am ratat noi ceva, mai mult de o plimbare şi o cină în port nu prea ai ce face aici.

Pantokrator, cel mai înalt punct de pe insulă

La aproape 1000 de metri înălțime, Pantokrator e cel mai înalt munte de pe insulă. Ce putea fi în vârf? O mănăstire, bineînțeles, deși nu știu dacă mai e funcțională acum. Plus multe antene măricele și o cafenea. Ajungem după 40 de minute de serpentine și chiar mă bucur că am venit. Priveliștea, în toate părțile, e spectaculoasă. Pe o parte vedem zonele de coastă ale insulei și ale Albaniei, care e la o aruncătură de băț: apă turcoaz, pământ destul de arid, lumina aceea tipic mediteraniană care pare să facă totul în jur să sclipească. Pe cealaltă parte analizăm drumul pe care am venit, cum urcă șerpuit până în vârf. Vizităm și biserica, iar în curtea mănăstirii găsim câțiva pisoi de care Vera nu vrea să se despartă.

La întors, în drum spre plajă, oprim într-un sătuc de ”munte” să mâncăm ceva; decizie foarte neinspirată, dar se mai întâmplă și localuri din astea. Recuperăm seara, la Taverna Agios Andreas; mâncare tradițională gustoasă și priveliște deschisă către mare.

Agios Stefanos. Unde ajungem întâmplător, dar nu regretăm deloc

Duminică avem zborul pe după-amiază și ne propunem să oprim la o plajă cunoscută de pe drum pentru o baie, apoi să facem o vizită și în oraș. Doar că drumul ne duce pe mal fix prin golful Agios Stefanos, unde arată așa de drăguț că hotărâm să facem o oprire. Ne instalăm la restaurantul Eucalyptus, la una dintre mesele lor de pe mica plajă cu pietricele, la umbra unor copaci uriași. La prânz se aglomerează (și peștele și fructele de mare arată tare bine, noi mâncăm doar o salată), dar momentan nu suntem prea mulți și, între cafele și sucuri, ne bălăcim așa, ca de ultima zi. Apa e perfect liniștită și cristalină, doar câteva bărcuțe intră și ies din port, miroase ușor a smirnă, copilul e foarte voios și, în general, am senzație de pace. După o repriză de înot aflăm și că zborul nostru va avea o întârziere substanțială, dar că trebuie să facem check-in-ul la aeroport la ora inițială. Sentimentul de pace se duce, dar nu e grav, avem măcar noroc să putem prelungi mașina închiriată.

Corfu (Kerkyra) Town, orașul cu aer italian

După o oră de serpentine pe coastă, niște somn în mașină pentru Vera și o oprire la aeroport să facem check-in, ajungem și în principalul oraș de pe insulă, Corfu Town. Parcăm central și o luăm la pas spre țelul principal al după-amiezii: o înghețată cremoasă la care ne gândim de dimineață. Rezolvând această nevoie urgentă, o luăm la pas pe străduțele din centru, căscând ochii la toate minunile de vânzare pe acolo și cumpărând mici suveniruri. Dacă n-ar fi marea de ochișori antideochi care se uită la tine de peste tot, bureții de mare și alte chestii tipice prin magazine pe care le asociezi cu Grecia, ai zice că ești într-un orășel italian veritabil. Arhitectura, cu clădiri cu mai multe etaje separate de străduțe înguste, își are originea în cei câteva sute de ani de dominație venețiană a insulelor Ionice. Până și rufele puse la uscat deasupra magazinelor te duc cu gândul la agitația napoletană, de exemplu. E foarte plăcut și animat și ne distrăm alegând următoarea străduță.

Sunt și două cetăți în oraș, una ”veche” și una ”nouă” (adică una e mai veche decât cealaltă), dar cum e deja spre seară, nu mai au program. Vizităm un mic loc de joacă din centru, ne mai plimbăm un pic pe faleză și apoi, pentru că între timp întârzierea zborului nostru a crescut iarăși, mergem să vedem apusul într-un loc chiar deosebit lângă oraș.

Mănăstirea Panagia Vlacherna, avioanele deasupra capului și apusul

Practic tragem mașina într-o parcare mare și de aici se deschid mai multe posibilități. O luăm pe podul lung pietonal ce legă peninsula cu orașul și aeroportul de restul insulei peste un golf îngust și privim avioanele care aterizează. Suntem foarte aproape de capătul pistei și avem prim-plan la aterizări: avioanele trec pe deasupra noastră și a egretelor și rațelor din stufăriș și apoi coboară pe pistă. Pare oră de vârf, căci sunt destul de dese. Le vedem și pe cele care decolează, dar nu e la fel de spectaculos pentru că se înalță în direcția cealaltă.

Tot aici, pe o mică-mică insuliță legată tot cu un pod pietonal de insula mare, este Mănăstirea Panagia Vlacherna, unde tocmai se întâmplă un botez și e totul drăguț decorat. Dăm o tură micii clădiri și privim apusul care deja colorează frumos cerul, dar adevărata atracție sunt crabii pe care îi vedem în număr mare printre pietrele de la mal: mai mari sau mici, mai rapizi sau leneși, trebuie toți descoperiți.

În larg vedem și insulița Pontikonisi, unde se află o capelă veche de aproape un mileniu și unde se ajunge cu o scurtă traversare cu barca (și cei doi euro aferenți). Nu mai mergem aici, dar se întâmplă să vedem în zonă o ”corabie de pirați” cu muzica dată la maxim. Se pare că se pot face plimbări cu ea plecând din oraș, mi-a sărit în ochi pe hartă Corfu Pirate Ship Black Rose.

Zborul de întoarcere are 8 ore întârziere

Se duce și apusul și cam epuizăm și energia, astfel că facem un drum scurt, cumpărăm snacks-uri de la un magazin și ne facem ”cinema” cu desene animate în mașină, în parcarea aeroportului. Adică Vera vede ceva film Disney pe telefon și eu citesc, să ne mai adunăm forțele să rezistăm întârzierilor succesive ale zborului. Când ne punem în linie, în sfârșit, pentru controlul de securitate, anunță încă o oră întârziere, deci plecare la 00:30 (versus 16:30 planificat). Bun, mai stăm un pic pe afară. Noi suntem totuși norocoase că am putut păstra mai mult mașina închiriată și ne-am plimbat de colo-colo, mulți au așteptat toate orele astea în aeroportul nu foarte mare. Plus, cei care veneau de la București, au avut 8 ore întârziere la începerea vacanței. La ce haos e acum în industrie, se întâmplă des astfel de întârzieri.

Când în sfârșit ne suim în avion, Vera adoarme din primele minute. Iar la București, când trag de ea să coborâm, mă ceartă că de ce ne-am mai urcat în avion, dacă trebuie să coborâm imediat. Mititica nici nu realizează că a dormit tot zborul, așa de obosită e. Oricum, rezistă surprinzător de bine situației.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Zborul. Am luat cu Wizzair cu mai puțin de o lună înainte și am dat 580 de lei pe amândouă biletele; a ajutat plecarea miercuri, ar fi fost considerabil mai scump să luăm duminică – duminică, de exemplu. Am mers doar cu bagajele de mână mici incluse în biletul de bază, ceea ce a fost ok pentru patru zile jumătate, dar cam la limită cu hainele (din cauza spațiului dislocat de prosopul-halat al Verei și alte acareturi de plajă). Ok oricum, am petrecut mult timp în costum de baie. N-a fost nevoie să cumpărăm nici locuri, copilul e automat plasat lângă adult, doar să faci din timp check-in-ul (adică cu două zile înaninte, când se dechide), ca să fie efectiv locuri libere. La plecare n-am avut nicio problemă, la întoarcere v-am povestit. Au și Ryanair zbor direct cu Corfu, dar era ceva mai scump.

Cazarea. Nici nu mai știu de ce am luat cazare în nordul insulei. Cred că pe de o parte mi-a rămas cumva în cap că acolo e mai frumos; n-aș fi convinsă acum că așa e, dar sunt multe de făcut. Și, pe de altă parte, căutând cazare într-un range de preț moderat, am ales și eu ce am găsit cu mobilă să nu arate din 1900 toamna și să aibă ceva perete de sticlă la duș versus celebra perdeluță foarte comună în Grecia. Am luat, deci, la Kalliopi Apartments în stațiunea Roda, 250 euro pe 4 nopți și a fost ok, mai puțin țânțarii foarte vorace și lipsa plaselor.

Mașina. Am luat o mașină mică-mică, un Volkswagen Up, nici n-am avut nevoie de mai mult. Am apelat la o companie locală, Karoubis și am plătit 210 euro de miercuri după-amiază până duminică seara. Au fost super drăguți și mi-au lăsat mașina niște ore bune în plus când am aflat de întârzierea zborului.

Ce n-am văzut și făcut. Multe, bineînțeles. N-am ajuns la Canalul Dragostei, o plajă într-un golf îngust cu stânci înalte, foarte popular pe site-urile turistice. Motiv pentru care l-am sărit, deși era aproape. Mi-ar fi plăcut o zi pe niște plaje mai sălbatice din sudul insulei, precum Arkoudilas, Halikounas sau Issos, dar efectiv nu a mai fost timp. Există și ceva Aqua Park, dar recunosc că n-am vrut eu, deși Verei i-ar fi surâs ideea. Și tot așa: alte plaje frumoase, cascade în sezonul în care au și apă, un sat părăsit, orășele mai mici… sunt multe, timp și chef să ai.

Tot din capitolul Grecia cu copiii, s-ar putea să te intereseze şi articolele despre Kefalonia, Skiathos, Zakynthos, Halkidiki sau Creta.

Sper că ți-a plăcut acest articol. Mi-ar plăcea să ținem legătura și cel mai ușor e pe email. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal cu inspirație pentru călătorii și informații folositoare!