Toată lumea știe de ceaiul negru de Ceylon, pe care îl cheamă după insula de origine, adică Sri Lanka cu numele din perioada colonială britanică. Britanicii nu au fost primii coloniști ai insulei, portughezii și olandezii precedându-i, dar ei au introdus plantațiile de ceai aici. Centrul insulei este ca o inimă verde de munți și dealuri, acoperite cu păduri și plantații de ceai, pe care clar nu le puteam rata. Noi venim de la mare, din sud, după o zi în care facem și safari și ne începem călătoria în Ținutul Ceaiului la Ella, un mic orășel turistic, cu aer destul de hippie și relaxat, deși n-ai zice după trafic.

Ajungem pe seară și mai și plouă, așa că nu facem decât niște pași pe șoseaua principală, care e drumul național de altfel, pâna la cârciuma la care luăm cina. Foarte bun: caju prăjit cu multe condimente, chutney de mango și papadom, un fel de crănțănele de aluat deep fried și lamprais: orez cu legume, carne, ou, condimente, gătite la cuptor în frunză de banană, servit cu chutney și sambal, adică nucă de cocos rasă cu chilli și alte minuni. Apoi somn.

De dimineață avem planuri mari: să urcăm pe Little Adams Peak, un munțișor din apropiere, ce se laudă cu peisaje remarcabile și plimbări printre plantații de ceai. Începutul nu e prea promițător: plantații de ceai dar și astfalt, aglomerație, scări (pe munte?!?), melteni de diverse nații care ascultă muzică tare la boxe portabile. Dar aflăm repede că e doar prima parte, că traseul începe abia după prima urcare și statuia lui Buddha. Acolo rămân cei prieteni doar cu asfaltul, adică majoritatea și restul continuăm cu urcușuri și coborâșuri pe potecă îngustă de creastă, printe stânci și iarbă înaltă, cu capul efectiv în nori și ceață. Priveliștea spre văi în ambele părți e spectaculoasă; asta dacă prinzi senin, noi mai mult o bănuim. Dar tot grozav e: la un moment dat suntem doar noi, muntele și doi vulturi care urcă amețitor pe curenți de aer și ne dau târcoale. E cald și umed, transpirăm, dar e așa o senzație de pace și bine, că nici nu ne deranjează prea tare.

Poteca se termină brusc pe moț de creastă și o luăm înapoi. După coborâre ne oprim la un resort fițos cu bungalow-uri în vârf de deal deasupra plantațiilor de ceai, la restaurantul cocoțat în mijlocul unei grădini dichisite. Bem ceai, evident și ne plouă mărunțel. Avem pelerine, dar transpirăm așa de tare pe sub ele că preferăm să ne plouă, parcă e mai proaspătă udătura așa.

O paranteză despre planta de ceai, pe care n-o văzusem ”în persoană” niciodată. Știți cum arată gardul viu, acela pe care îl tunzi scurt primăvara și în vară e deja ditamai boschetul? Cam așa mi se pare că arată ceaiul; el e de fapt copac ținut la stadiul de arbust prin culegere și tăiere: niște boscheți zdraveni, cu frunze cerate. Se culeg doar cele tinere, cele mature asigură doar fotosinteza.

Continuăm să dăm din picioare vreo 40 de minute pe alt drum, să vedem de data aceasta Nine Arches Bridge, celebrul viaduct cu nouă arce care apare în toate ghidurile turistice ale zonei. Nu știu dacă v-am spus cât de mult verde e în Sri Lanka: mai mult decât am văzut oriunde și am fost prin multe zone păduroase și boschetoase. Aici e verde de la mare la munte, de la cocotieri la junglă și de la orez la ceai, oriunde te uiți. Tot într-o baie de verde de pădure și de ceai găsim și viaductul, cu turiștii care se pozează și localnicii care vând nuci de cocos și merg pe calea ferată pe unde au treabă. La recomandarea gazdei de la cazare o luăm și noi pe linia de tren până înapoi în Ella, printre piciurei mărunți de ploaie, încercând să ne reglăm pasul după terasament. Nicio treabă, liniile sunt vechi și traversele numai echidistante nu mai sunt, astfel că mai mult țopăim, dar ținem ritm bun. Vreo oră durează să revenim și nu trece niciun tren în timpul acesta.

E deja după-amiază când revenim în orășel, iar nouă ne e foame. Ne oprim la o cârciumă nepretențioasă, cu bucătărie locală, unde Costel plusează cu a n-șpea porție din călătorie de orez cu ceva, iar eu mă orientez la kottu, adică clătitele-roti mărunțite bine cu satârul, cu carne, legume și condimente. Bucătarul stă într-o coșmelie în fața cârciumii și operează de acolo clătităria și nimicirea lor pentru kottu; și dacă n-o să-ți placă mâncarea asta, merită să o iei numai să auzi cântecul satârelor, dă play mai jos.

Restul zilei plouă, așa ca stăm la cafele, urmărim traficul haotic, lenevim și ne facem bagajul. De dimineață luăm trenul spre Nanu Oya.

Toate ghidurile și blogurile recomandă să circuli prin Ținutul Ceaiului cu trenul, pentru că e (lent, dar e) una dintre cele mai spectaculoase rute din lume. N-am termenul de comparație absolut, dar da, priveliștile sunt nemaipomenite: munți, dealuri, sate, plantații, pădure, tuneluri, toate cât se poate de pitorești. Plus multe curbe, în care vezi trenul albastru cum șerpuiește în marea de verde. Și experiența de îmbarcare în sine e simpatică, cu ceva emoții dacă prinzi sau nu loc. Am povestit pe larg în primul articol despre Sri Lanka toată logistica trenului și multe altele, nu mai insist aici. Cert e că mare parte din bulucul de lume de pe peron din Ela prinde loc, iar restul se aciuiază pe unde pot, în special pe la uși, care rămân deschise și prilej de fotografii de pus pe insta. Și începe frecușul pozatului: în vagon, cu capul pe geam, la ușa vagonului, cu rochia fluturând, cu părul fluturând sau atârnând în afară cu tot corpul. Vreo două ore, urmărim niște adolescenți ruși cum insistă să se lase mult pe spate în afara vagonului, spre disperarea controlorului și întru adunarea de cât mai multe like-uri pe social media. Ca doi înțelepți, clătinăm din cap a dezaprobare și ne bucurăm că am depășit de ceva vreme vârsta prostelilor de genul. Ne ocupăm de altele acum, despre care poate la fel vom spune peste niște ani.

Facem cam patru ore până la Nanu Oya: trenul merge încet și oprește des, dar e răcoare și plăcut, iar uitatul pe geam face bine la neuroni. Din gară luăm autobuzul până la Nuwara Eliya, orașul supranumit Lilttle Britain. Autobuzele srilankeze sunt retro și zgomotoase, opresc la orice mână care se agită pe marginea drumului, dar treaba e civilizată: plătești la bord și ți se dă bon-bilet pe loc.

Plantațiile din Nuwara Eliya sunt cele mai elevate din țară, sunt multe fabrici de ceai aici, plus un număr impresionant de cascade. Iar orașul are și el niște atracții rămase din vremea colonială. Sunt, deci, mai multe de făcut decât avem timp în jumătatea de zi pe care o avem la dispoziție după ce ne cazăm. Prioritizăm o fabrică de ceai din apropiere și o plimbare la una dintre cascade, încercăm mijloace de transport neconvenționale și bem ceai alături de bătrânei fițoși. Dar povestesc separat.

Tot cu trenul mergem ziua următoare la Kandy, al doilea oraș ca mărime și capitala culturală a țării. Tot spectaculos e, dar cumva experiența și-a mai pierdut din sclipici, că doar cu o zi în urmă ne minunam la spectacolul călătoriei cu trenul prin Ținutul Ceaiului.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Am povestit despre cum se procedează cu trenul și cu alte trasporturi, despre cazare, mâncare, costuri și alte logistice folositoare aici:

Sri Lanka: traseu, logistică și buget

Te-ar putea interesa și poveștile de la mare și cu elefanți:

Sri Lanka, Unawatuna. Junglă și plaje

Sri Lanka, Mirissa. Cocotieri și peisaje

Sri Lanka, Parcul Național Udawalawe. Elefanți și ploaie torențială

Sri Lanka, Nuwara Elyia. La High Tea cu betoniera