Anul de grație 2020 a intrat cu bocancii în viețile tuturor. Se apropie acum de sfârșit și majoritatea lumii îi face cu mâna cu entuziasm și cu un “ducă-se” mai șoptit sau mai strigat, în funcție de cât de tare ne-a zguduit.

Pentru noi a fost un an greu pentru că ne-a schimbat felul în care balansăm munca, copiii și restul (aproape trei luni de lockdown la apartament într-un cartier înghesuit, work from home, rău de sarcină și un copil de trei ani acasă îmi vor rămâne pe veci întipărite în memorie), ne-a lipsit de viață socială, ne-a luat călătoriile, ne-a umplut de anxietate și ne-a dat mari emoții când s-a îmbolnăvit tata sau când așteptam, însărcinată fiind, rezultatul testelor după vreun contact mai mult sau mai puțin direct.

Pe de altă parte, simt că trebuie să fac un exercițiu de recunoștință: nu am pierdut pe nimeni drag, ba chiar ni s-a mărit familia cu un bebe absolut minunat, suntem toți sănătoși, avem stabilitate financiară, prietenii și familia ne sunt bine, sper să rămână așa. Firescul acestor aspecte pare un lux în 2020.

E, totuși, anul cel mai sărăcăcios în călătorii de tare multă vreme. Nu că nu s-ar fi putut după deschiderea granițelor, cu documentare corespunzătoare și păstrarea distanțării sociale. Am văzut familii ce au călătorit tare frumos în străinătate și în aceste condiții. Dar cu sarcină și ulterior cu bebe foarte mic, nu ne-am încumetat la spațiul închis al avionului sau la stat foarte multe ore în mașină.

Așa că săptămâna petrecută în ianuarie la Valencia rămâne singura vacanță în afara ţării de anul acesta. Am prins și ditamai furtuna acolo, dar tot bine a fost. E un oraș tare ofertant atât pentru adulți cât și pentru copii; data viitoare poate ajungem în mai sau septembrie să facem și plajă.

În februarie am plecat cu serviciul câteva zile, apoi Costel ceva mai mult, iar eu am stat cu pitica și grețurile la București, așteptând cu nerăbdare să se facă martie să mergem pe undeva de început de primăvara. Doar că a început nebunia și am rămas fix în apartament, cu mare invidie pe cei care măcar stau la curte.

Cum s-au ridicat restricțiile, am căutat să fugim prin apropiere, dar cât mai pe coclauri, să ținem distanțarea. Ne-am plimbat pe dealuri la Breaza, pe la vulcani noroioși și trovanți în județul Buzău, câteva zile la mare la Corbu, câteva zile la Bușteni. Cam pe atunci am fi avut și niște bilete de avion la Londra și la un concert acolo, anulate, evident.

În iulie ne-am orientat la vacanță tot în România; câteva zile la Bughea de Sus lângă Câmpulung și câteva zile la Baia de Fier (de aici se ajunge rapid pe Transalpina, la Horezu, la Cheile Oltețului și Peștera Polovragi, la Peștera Muierii). Am stat numai în natură și am explorat cu Vera de la copaci la gâze și noroi, am făcut multe picnicuri și în general am luat-o ușurel, cu multă distanțare.

Cum în august burtica se făcuse deja burtoi, am rămas în zona Bucureștiului, dar ieșind pe undeva în fiecare weekend și încercând să găsim cât mai multe locuri cu piscină plăcută, dar neaglomerată.

Septembrie ni l-a adus pe bebe Radu, iar în octombrie am plecat pentru prima dată în patru, în zona Râșnov-Bran. Dino Parc s-a dovedit mare hit pentru Vera, iar bebe pare să demonstreze și el stofă de mic călător (adică a dormit cam ca acasă și în deplasare și noi pe lângă el, importantă treabă). Sperăm să rămână așa și să întrebe și el ca Vera “unde mergem?” cât mai des. Încă vreo cinci zile la Brașov în decembrie, cu niște urme de zăpada și iată ca se termină anul.

Deci ce să-ți urez, 2020, la despărțire? Să rămâi referința de an nasol, să nu te mai întreacă de acum niciunul. Să fii anul de dinainte de revenire, să pleci lăsând speranță dar și responsabilitate în noi toți.