Am petrecut regulamentar starea de urgenţă: ieşiri minime pentru cumparături şi eventual câte o tură în jurul blocului să se dezmorţească pitica. Şi ne-a ieşit pe nas. Clar am procedat corect şi responsabil, dar să muncim amândoi full time dintr-un apartament, cu toddlerul energic dornic de atenţie constantă, să ne asigurăm că şi mâncăm cât de cât sănătos şi nu ne îngroapă dezordinea, a fost niţel mai mult decât ne aşteptam pentru psihicul nostru. Nu e vorba despre efortul în sine, ci de lipsa compensării, aşa cum probabil aţi trăit-o şi voi. Nu tu o ieşire, o plimbare, o întâlnire plăcută cu prieteni sau familie.

Aşa că imediat ce s-a putut să ieşim, ne-am decis să profităm de fiecare moment, tot în mod responsabil, bineînţeles. Am luat-o uşor cu o plimbare pe dealurile din Breaza, apoi cu o vizită la prieteni, iar al treilea weekend e de plimbare de-a binelea. În zona Buzăului, aproape, dar foarte ofertant pentru primăvara târzie.

Plecăm vineri după-amiază şi ne cazăm la Berca în Cob Green Village, un complex eco-friendly de căsuţe de lut şi imediat luăm la picior dealul care se desfăşoară în spate. E fain în zonă pentru că pe oriunde ai fi, ai în apropiere un deal, două, trei pe care să te bucuri de verde, privelişti şi mişcare. Ce credem că va fi jumătate de oră de dat din picioare se transformă într-o adevărată distracţie de două ore, cu explorat plante şi pădurice, cules păpădii uriaşe şi tăvălit în fân. Nu-i un început prea rău de weekend.

VULCANII NOROIOŞI

E cineva din Bucureşti care n-a fost încă la Vulcanii Noroioşi de la Pâclele Mari şi Mici? Păi să mergeţi: puteţi face chiar şi o plimbare de o zi sau să staţi peste noapte în zonă; pentru copii e o aventură, dar e foarte distractiv şi pentru adulţi.

Sâmbăta o dedicăm, deci, vulcanilor noroioşi. Începem cu cei de la Pâclele Mari. Pitica e în largul ei în peisajul selenar: aleargă printre crevase, testează un pic noroiul, studiem bolboroselile din conuri, ne avântăm şi prin păduricea din spate în căutare de fluturi şi alte gâze de observat, ne suim la punctul de belvedere. Surpriză plăcută aici: pe lângă cărare tot dăm de fragi aromaţi, câţiva copţi şi numai buni de savurat. Să nu uit de săritul peste crevase, cu ajutor tăticesc, bineînţeles.

O scurtă pauză de cumpărat cireşe delicioase şi luăm maşina câteva minute spre Vulcanii de la Pâclele Mici. Pentru ei ieşi la un moment dat pe drum de pământ, laşi maşina la un camping şi mai mergi câteva sute de metri pe jos. Noi bălmăjim un pic drumul şi ne băgăm cu maşina pe un drumeag de pământ de unde la un moment dat nu se mai poate urca şi continuăm de acolo pe jos, peste dealuri. Îi luam practic prin învăluire şi tot la vulcani ajungem, dar prin partea din spate versus intrarea oficială. Prilej numai bun de picnic cu vedere la vulcani, că tot e vremea prânzului. Vulcanii de aici sunt parcă ceva mai înalţi, dar nu mai apucăm să cercetăm chiar toată zona în amănunt pentru că Vera a cam terminat deja bateriile.

TABĂRA DE SCULPTURĂ DE LA MĂGURA

Pitica adoarme la câteva minute de la suirea în mașină, așa că trebuie să ne facem traseul un pic mai lung. Decidem pentru Tabăra de Sculptură de la Măgura, adică pajiști cu 256 de lucrări în piatră, realizate prin anii ’70 de către elevi ai liceelor de artă sau studenți ai Academiei de Arhitectură din București. Numai bine pentru o plimbare de după-amiază, deși ne prinde un pic ploaia. Tabăra e fix lângă Mănăstirea Ciolanu, care se poate vizita și ea.

ZI DE NAŞTERE LA PLAI

Pentru că duminica cu pricina împlinesc o vârstă respectabilă, cei patru bunici vin de la Galați, sora lui Costel și familia de la Buzău, iar nouă ne rămâne să găsim locul de picnic. Îl identificăm aproape, în apropierea Mănăstirii Rătești, marcat pe Google simplu ca „Plai”. Adică o vale largă, cu pajiște și umbră, plus măsuțe de picnic. Idilic de dimineață, cu căprițe zburdalnice și mulți mulți fragi, devine cam aglomerat și zgomotos spre după-amiază. O zi plăcută, însă, cu familie, tort(uri) și zmeu. V-am zis de fragi?

TROVANŢII (BABELE) DE LA ULMET

Luni (e unul dintre weekendurile alea lungi) hotărâm să facem o excursie la trovanții de la Ulmet, înainte de a porni după-amiază către București. Trovanții sunt, înțeleg, niște gresii cu textură mai dură decât a stratului în care se formează și care cresc de la centru spre periferie cu câte 4-5 cm în 1200 de ani. Asta o fi rapid pentru pietre; mai important e că au forme rotunjoare foarte simpatice și fotogenice și își găsesc să apară în niște locuri în care se potrivesc ca nuca în perete, făcându-te să îi admiri (și să vrei să te sui pe ei, fie vorba între noi). Local, acestora li se zice Babele de la Ulmet pentru că au rămas suspendați pe moțul dealului, cocârjați deasupra văii, unde îi bate și vântul, cam cum sunt și Babele de la Bușteni.

Lăsăm mașina lângă fântâna din centrul satului Ulmet și înainte să pornim către trovanți, exemplificăm copilului cum funcționează aceasta. Prilej să ne amintească niște localnici care sunt regulile de igienă când folosești fântâna: chestii de bun-simț gen nu pui găleata pe jos și nu verși apa înapoi în fântână, dar pe care riști să le ratezi dacă n-ai mai scos apă de cel puțin 15 ani. O luăm apoi pe jos ușurel, întâi până la ieșirea din sat, apoi tot înainte pe drum până apare primul trovant într-o poiană. De acolo drumul urcă prin pădure și în câteva minute ești la Babe, înconjurat de peisaj verde și frunzos pe văile din jur. Vera ne uimește nu numai că merge pe jos tot drumul, numai urcuș, dar și cu viteza cu care se suie pe cel mai înalt trovant, de vreo doi metri. E aderent, e drept, dar nu ne așteptam la așa îndemânare. Crește. Ne pozăm și cățărăm, facem picnic pentru prânz și ne bucurăm de priveliște. Costel află ceva mai târziu că a „cules” și o insolație.

Dacă urci mai sus de Babe, încă câteva minute, dai de alte formațiuni, numite Coloane. Noi nu mai ajungem, ne trebuie energia rămasă copilului pentru drumul până la mașină. Apoi direct la București.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Cazare. Cum spuneam, am stat în Berca la Cob Village, un complex cu căsuțe deosebite din lut, dar cu tot confortul din zilele noastre. Ne-a plăcut mult și de proprietară: simpatică și cu mult interes să se simtă toată lumea bine. Nicoleta, mai venim.

Masă. Am avut divese chestii la pachet pentru picnic: cașcaval, ouă fierte, șnițele, legume, nimic foarte fancy (de acasă sau le-am primit duminică când au venit bunicii). Restaurantul nu era încă deschis, dar pentru seară am putut comanda mâncare, pe care am primit-o în recipiente de unică folosință și am mâncat-o la una dintre mesele din curte.

Cum ajungi. Cu mașina, cel mai simplu, nici nu vreau să mă gândesc ce ikebana lungă și complicată de tren și rată / microbuze locale trebuie să faci altfel.

Vulcanii Noroioși. La cei de la Pâclele Mari ajungi pe drum de asfalt, chiar dacă mai hurducăie el, GPS-ul te duce bine și sunt și indicatoare în punctele cheie. M-a impresionat plăcut organizarea: parcare contra cost fix vis-a-vis, parcare gratis un pic mai încolo pe drum, foișoare de luat masa lângă parcare, pancarte cu informașii utile dar scrise foarte simpatic („Noroiul vine de la 3 km adâncime. Dacă sari, nu te mai găsim”), alee amenajată până la punctul de belvedere. Intrarea e 5 lei, ceva simbolic.

Pentru vulcanii de la Pâclele Mici mergi pe același drum, dar la un moment dat, într-o curbă, drumul de asfalt o ia la stânga, către Pâclele Mari, iar înainte merge un drum de pământ, pe care trebuie să purcezi. E indicator. Lași mașina la camping Muddy Land (e singurul, n-ai cum să-l ratezi) și de acolo pornești pe jos pe poteca numită Aleea Vulcanilor. Cum ziceam, noi am mers ceva mai mult cu maşina şi, într-un final, am ajuns la ei pe ocolite. Știm data viitoare.

Trovanții de la Ulmet. Ca să ajungi la ei, pui pe GPS satul Ulmet. Drumul e ok, doar ultimii kilometri ceva mai cu gropi, iar undeva în sat, în urcuș, dispare și asfaltul. Noi am lăsat mașina la fântână, dar daca ai gardă înaltă și tracțiune bună, poți probabil să ajungi și la ieșirea din sat. De acolo pe jos vreo 700 de metri, urcare ușoară. A mers Vera pe jos tot drumul la trei ani; eu de asemenea cu o burtă de bebe destul de respectabilă. În poiana cu primul trovant plătești și o taxă simbolică de câțiva lei, doar să ai cash la tine. De acolo sunt niște scări tăiate prin pădure și în maxim 10 minute, dacă urci chiar ușor, ești la Babe. Liber la pozat de acolo. Să nu uiți de Coloane, încă câteva minute mai sus.