Acest articol este episodul opt din seria mai lungă despre călătoria între Buenos Aires și Rio de Janeiro. Episodul anterior, despre partea argentiniană a cascadelor, este aici. Iar primul este aici, dacă vrei să ne urmărești de la început.

După două zile la cascade, mai vrei, Andra? Da, da, clar da. Sunt masive, gălagioase și absolut spectaculoase. Suntem însă cam obosiți, iar aici partea braziliană se potrivește de minune. Dacă pe partea argentiniană interacționezi one-on-one cu cascadele, la vecini le admiri mai de la depărtare, ca pe niște opere de artă celebre, aranjate frumos la expoziție. Doar că aici chiar nu trebuie să fii vreun erudit ca să le apreciezi la devărata valoare. Deschizi bine ochii și sufletul, tragi în piept aerul umed și cald, lași vuietul să te învăluie și câteva minute exiști în contemplare pură. Te muți apoi un pic mai încolo și repeți. Apoi faci poze până nu mai poți, să trimiți la neamuri și prieteni să le fie ciudă că la ei ninge și e frig și la tine e cald și o minune a naturii te încadrează așa frumos.

Ziua 3 la Iguazú. Luăm un alt autobuz decât de obicei, ne dăm cuminți jos la graniță și ștampilăm pașapoartele, ne suim înapoi și ajungem la parcul național. Practic de la brazilieni vedem pe unde am umblat pe partea argentiniană și cu asta ne ocupăm o vreme. Uite pe acolo e o parte din Circuitul Superior, uite insula pe lângă care ne-au băgat cu barca sub cascadă, acolo unde se văd mulți omuleți pare să fi ceva din Circuitul inferior. Woaa, chiar am fost acolo, în mijlocul cascadelor? 

Plouă ușor dar nu simțim. Atmosfera e oricum foarte umedă și câțiva picurei în plus nu ne încurcă. Mergem pe pasarelă. Pe dreapta rulează cartea poștală cu 300 de cascade, pe stânga vegetația tropicală se întinde lacom către noi, cu tot felul de mici rezidenți simpatici, colorați sau vocali. Pozăm tot ce nu fuge; turiști suntem sau nu?

Pentru că plimbarea e mai no thrills de-a lungul unei singure pasarele, coati rezidenți au grijă de senzații tari. Pungile care se bălăngăne leneșe în mâinile turiștilor naivi sunt ținte sigure. Pentru mine e exemplificarea clară a de ce nu trebuie să hrănim animalele sălbatice, oricât de simpatice ni s-ar părea. 

Ajungem la punctul culminant: capătul pasarelei, fix „sub” Garganta del Diablo, cea mai mare cădere de apă din ansamblu. Aproape că nu ne auzim unul cu altul, respirăm picături fine și vânăm loc liber la balustradă să imortalizăm momentul. Perdeaua de apă e de fapt o ditamai draperia groasă și impozantă. Nu știu ce acoperă dar e gardianul perfect, nimic nu pare să o poată străpunge.

S-a terminat cam repede parcul ăsta, zic eu și fix în același moment realizez ce repede ne învățăm cu binele și frumosul. Se pot face plimbări cu barca și de pe partea braziliană, sau chiar survolări cu elicopeterul a întregului ansamblu de cascade, dar noi hotărâm să mergem la Parque das Aves, un fel de zoo – centru de realbilitare și conservare pentru specii de păsări tropicale. 

Intrăm pe alei ce șerpuiesc prin pădurea tropicală și ne delectăm cu tot soiul de păsări mai mari sau mai mici, mai tăcute sau mai guralive, dar aproape toate foarte colorate. Ne delectăm vizual, căci olfactiv pe alocuri nu e tocmai maximă treaba, deși spațiul e imens și foarte curat, cu multe orhidee și mii de plante. Mai mult de jumătate dintre păsările din parc sunt salvate din traficul cu animale exotice sau alte situații de exploatare, iar restul sunt în principal ieșite din ou în parc. Doar vreo 10% vin din alte surse (de exemplu donații de la grădini zoologice) și ne place acest lucru. Ajungem într-o zonă în care niște tucani stau prietenoși să facă cunoștință cu vizitatorii. Sunt siguri veniți dintr-o formă de captivitate, deoarece rezistă chiar la smotocelile unor turiști mai invazivi. Noi decidem să le respectăm spațiul personal, dar nu mă pot abține să nu încerc o interacțiune și întind un deget spre studiu, tucanului. Noroc că e gentil, bănuiesc că are ceva putere în ciocul acela respectabil, ce-o fi în mintea mea?

Mai departe, în aviariul generos al papagalilor ara – cei foarte mari și colorați – asistăm la demonstrații de zbor la câțiva centimetri deasupra capului. Simpatic pe moment, dar și aducător aminte că nu au ce căuta într-o colivie. Din păcate, mulți dintre ei nu mai pot fi reintegrați în sălbăticie.

E clar o zi spectaculoasă vizual, dar oarecum calmă și liniștită. Numai bine, mergem să ne facem bagajele pentru Rio de Janeiro. Nu mă aștept la liniște și pace pe acolo, mai ales că începe carnavalul.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Ziceam că Brazilia e în general mai scumpă decât Argentina, iar asta se aplică și la întrarea în Parque Nacional do Iguaçu. E foarte bine organizat și el, intuitiv de navigat și ușor de traversat cu autocarele care te duc mai aproape de cascade.

E păcat să ajungi în zonă și să nu vizitezi și Parque das Aves. Nu sunt așa dese ocaziile în care poți să vezi de aproape specii de păsări tropicale, care mai de care mai colorate.

Despre cazare am scris în articolul despre partea argentiniană a cascadelor. Ne-a plăcut mult la pensiunea din Puerto Iguazú (Argentina) și o recomand. Am văzut însă că nu mai apare pe Booking.

Spre Rio am plecat cu avionul; un zbor de aproape două ore cu TAM, de la Aeroportul Internațional Foz do Iguaçu, pe partea braziliană deci. Am plătit 330 USD pe cele două bilete, asta pentru că am tot amânat cumpărarea lor. Prima dată când i-am verificat prețul, cu niște luni bune înainte de călătorie, era de două ori mai ieftin. Până la aeroport am luat taxi; nu mai țin minte cât a costat, dar știu că nu ni s-a părut mult.

Românii nu au nevoie de viză pentru Brazilia. Noi ne uităm pe site-ul MAE când planificăm o călătorie în afara UE, e cel mai sigur.

Episodul următor și ultimul, de altfel, din călătoria noastră, e despre Rio și carnaval. Nu-l rata!