În ultimii ani cam descalificasem Valea Prahovei ca destinație de weekend, pentru că nici Babele și Sfinxul, nici Peleșul, Urlătoarea sau pârtiile nu reușeau să compenseze perspectiva multor ore în coloană pe DN1. Apoi am realizat că pierdusem din vedere trenul. CFR are garnituri cât de cât decente pe rută, mai sunt și niște trenuri particulare, pleacă din București aproape din oră în oră și teoretic n-au de ce să se blocheze pe undeva. Cu Vera mai fusesem o dată cu trenul, când de abia împlinise un an și păruse destul de interesată de situație.

Ne decidem, deci, să mergem un weekend la Sinaia împreună cu prietenii-din-liceu-deveniți-nași și băiețelul lor de patru ani. Fac lobby pentru mers cu trenul: ce să așteptăm în coloană? E mult mai fun să mergem cu toții, stăm relaxați, copiii se distrează, într-o oră jumătate și ajungem. Avem tren vineri la prânz, dar plecăm de dimineață cu rucsaci în spate până la controlul de rutină de la doctor și apoi direct la gară. Noroc că sunt toate pe aceeași linie de metrou. La gară poposim în cea mai spălată cafenea pe care o găsim, doar avem un pic de timp la dispoziție. Cafele și gustărici, mult explorat pentru Vera, care cercetează riguros fiecare călător și valiză ce așteaptă cuminți ora de mutat pe peron.

E aproape ora să plece trenul, Andrei, Lila și Petru încă nu apar, dau ture să găsească parcare. Încă niște minute, Costel iese să caute controlorul să îl roage de două minute de așteptare, dar între timp apar și ei gâfâind. Suntem gata de plecare. Nu și trenul; încă 30 minute șade liniștit la peron. Suntem oricum mai mulți decât trebuie în vagon și se face cald. Cam când epuizăm cărticelele pentru copii, se pune în mișcare. Bun, măcar ne uităm cum se scurge destul de lent Bucureștiul pe lângă noi. Minunea durează până la Buftea unde stă încă jumătate de oră cel puțin, timp în care apare și supracontrolul. Nu mi-e prea clar cum funcționează asta dacă nici nu fusese încă controlul, dar treaba lor, enervantă e așteptarea. Plecăm și de aici, iar până la Ploiești avem în tren un incident foarte trist și ne anunță că de acolo nu se știe când mai pleacă trenul. Nu vreau să povestesc despre el pentru că site-ul ăsta e un fel de happy-place, cert e că trebuie să schimbăm trenul. Ajunge în curând în gară unul care plecase din București cu două ore mai târziu decât fusese programat al nostru, ne îndesăm toată ceata lui pițigoi pe culoare. Bune biletele alea la casa I, Petru declară că el nu mai vrea să meargă vreodată cu trenul. Ajungem în doar patru ore și un sfert la Sinaia; mă simt mândră de toată argumentația mea despre beneficiile mersului pe șine. De la gară direct la cârciumă, suntem lihniți.

Odată ce mâncăm, se mai duce din frustrare și observăm că la Sinaia toamna parcă e și mai frumos colorată.  Mormane de frunze galbene și arămii, lumină caldă pe munți. Întunericul apare, însă, repede și brusc, așa că mai mișunăm un pic la cazare, copiii sar într-un morman de frunze și se termină ziua.

Sâmbătă de dimineață e soare și frumos, decidem să urcăm cu gondola; ar trebui să fie distractiv și pentru noi și pentru pitici. Ceea ce și este: urcă lin, stai jos și vezi bine în toate părțile, nu ca în telecabină unde ai șansa să descoperi într-un mod destul de intim dacă vreunul dintre colegii de tură a uitat să dea cu spray de dimineață. Vedem brazii de sus, facem poze și ne hlizim. Vera pare chiar interesată să se uite pe geam. La 1400 de metri cercetăm un pic în jur, dar nu e mare lucru de făcut în ideea în care nu suntem pregătiți nici fizic, nici psihic, să facem traseu cu copii mici. Decidem, deci, să urcăm și până la 2000 de metri. Peisajul e mult mai spectaculos, dar la fel e și vântul. Îl simțim încă din urcare cum zguduie nițel gondola, iar sus ne ia în primire cu așa un aplomb încât Vera se face timbru pe Costel și nici că se dă dezlipită de acolo. Soluția e una comună cu cea pentru multe alte probleme: cârciuma. E un pub destul de simpatic la 2000 de metri și cât eu și Andrei mai facem câțiva pași pe afară, Costel, Lila și copiii intră direct. De fapt, la cât de plăcut e jos în Sinaia, majoritatea nu se așteaptă să îi ia cu așa răcori la 2000 și cârciuma e plină de plimbători cu gondola ca noi.

După amiază mergem în parcul central din Sinaia, cel cu cazinoul. Prilej de noi „băi” de frunze și cercetat locul de joacă. Mai complicat când se face ora de cină, totul e plin prin centru și ne consolidăm foamea cu o urcare de vreun sfert de oră pe unul din dealurile stațiunii, până la ceva restaurant. Mai așteptăm și mult mâncarea, cică le-au cam plecat din bucătari.

Duminică e zi de Peleș, soare și încă multe alte frunze arămii. Nu intrăm în castel; e aglomerat și oricum nu cred să fie pe lista dorințelor de toddler, așă că ne delectăm artistic cu stat la soare, dat la vale pe frunze pe o pantă și plimbări. Plus un porumb fiert. Apoi încă niște plimbare, prânz la terasă – la munte, la sfârșit de octombrie, wow – și mergem la gară să vedem ce ne mai rezervă norocul.

Trenul ajunge în gară cu 15 minute întârziere, ne suim unde putem, înotăm prin aglomerație până la vagon și deja prevedem o altă călătorie cu bucluc, dar lucrurile se așează și nu mai avem incidente. La noi e în vagon nu sunt mai mulți oameni decât trebuie, nu avem alte întârzieri, Vera doarme aproape tot drumul. Ajungem la București chiar decent pentru o duminică seară.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Cazare. Am stat la Pensiunea Harmony, care e relativ nou deschisă, foarte drăguță și confortabilă și cu o vedere minunată asupra munților. Nu e însă în centru, ci în cartierul Cumpătu, adică pe partea celaltă de cale ferată, sus pe deal. Cam 30 de minute de mers pe jos până în centru, doar câteva cu mașina. Nu au niciun fel de facilitate dedicată special copiilor (zic pe booking de loc de joacă, dar nu l-am identificat), dar patul matrimonial a fost suficient de mare să încăpem toți trei, iar curtea e bine îngrijită și ne-au lăsat un morman de frunze de mai mare dragul, știind că venim cu prichindei. Nu le-ar strica un scaun de masă pentru bebei pentru micul dejun. Deși mi-a plăcut aici, nu e cea mai facilă opțiune când ești fără mașină, am tot folosit taxiul.

Transport. Dacă nu ai ghinion ca noi, chiar cred că trenul e o opțiune bună pentru Valea Prahovei. Noi am luat bilete la clasa I și merită: e mai aerisit, mai puține scaune în vagon, deci și oameni, teoretic nu vând acolo bilete fără loc, spațiile sunt mai largi să circule si piticii. Și de ceva vreme, CFR a intrat în rând cu lumea și se pot lua bilete online. În jur de 200 de lei dus-întors pentru doi adulți; Vera încă merge gratis, dar nu are locul ei.

Gondola.  E foarte fun, merită chiar și numai pentru plimbare. Evident, dacă ești echipat cum trebuie, e păcat să nu petreci ceva timp și pe afară la Cota 2000. Hotărâți-vă totuși de jos până unde vreți să urcați. Dacă faceți ca noi și vă hotărâți la 1400 că vreți să urcați mai sus, nu mai beneficiați de reducerea pentru cele două segmente de gondolă cumulate. Tarifele sunt aici.

Restaurante. Am mâncat în mai multe locuri, dar cel mai mult ne-a plăcut la Kuib, pe care de altfel deja îl știam. E frumos și înăuntru și pe terasă, are mâncare bună și variată, găsești ce să iei și pentru copii fără probleme, au loc de joacă și înăuntru (mai micuț) și în curte.