De fapt nici nu m-am întrebat vreodată. În capul meu a răspunsul a fost mereu da. 

Cât plimbam burtoiul prin București, mă și visam în Barcelona, la terasă pe plajă, savurând o cafea bună în timp ce bebe de două luni doarme liniștit în landou. Naivă, știu. Faptul că Vera a plâns trei luni aproape în continuu și nu a dormit decât pe mine sau Costel până la cinci luni a interferat un pic cu visele mele de mămică călătoare, dar doar le-a amânat, nu le-a anulat.

La trei luni am plecat prima dată cu ea din București, la cinci luni prima dată din țară. De atunci tot plecăm. Sigur, ne organizăm ceva mai mult, le mai greșim și data următoare știm mai bine, căutăm zboruri fără escală, nu mai dormim fiecare noapte în alt loc și încercăm să alegem activități cât de cât potrivite.

Nu e nici foarte ușor, nici deosebit de relaxant, dar e tare frumos și pe mine m-a ținut întreagă la minte în anul în care viața mea s-a schimbat mai mult decât mi-aș fi putut imagina. Iar Costel a ieșit de dragul meu de atâtea ori din zona de oarecare-confort-greu-obținut pe care o poți avea cu bebe, încât știu că it’s meant to be a beautiful journey.