Voiam de mult să ajung în Insulele Canare: la 5-6 ore cu avionul, vreme de primăvară-vară tot anul, plaje, munți, cactuși, palmieri și fructe exotice și o mulțime de chestii de văzut și experimentat. Plus infrastructură de Europa de Vest, că doar țin de Spania.
Cum altfel nu s-a legat la noi în familie și cum încă nu mă simt în stare să plec într-o vacanță activă singură cu amândoi copiii, am cumpărat bilete pentru mine și Vera pentru o săptămână în Gran Canaria. Am mai fost plecate împreună și facem o echipă grozavă de călătoare, zic eu.
Avem avion sâmbătă pe la prânz, iar vineri Vera dă semne de răceală, chiar cu puțină febră. Suntem la a nșpea mia viroză, așa că nu mă impresionează prea tare, mă gândesc că trece repede, cum fac majoritatea. E chiar vioaie și super entuziasmată de plecare, zbor cu avionul și perspectiva insulei, așa că ajungem bine. Luăm mașina de închiriat (vezi la sfârșitul articolului niște info de interes, dacă te gândești să mergi acolo) și ajungem în 15 minute la apartamentul închiriat. Cvasi-cină și somn, că de altceva nu mai suntem în stare.
Plaja Las Canteras: prima întâlnire cu oceanul
Diminețile nu sunt punctul forte al Verei, dar n-avem niciun program fix, așa că până ne mobilizăm și de niște cumpărături, ajungem pe la prânz pe plaja Las Canteras, cea mai mare plajă din capitala insulei. Are vreo 3 km lungime și e și lată, așa că nu se simte prea apăsătoare puzderia de oameni ieșiți la soare ca niște musculițe după iarnă. Turiști și localnici, sunt veniți să facă plajă sau doar un picnic la soare, să scurme în nisip, sau să se plimbe și să ia prânzul pe promenada plină de restaurante. Apa e recișoară; s-ar putea face baie, dar cu răceala curentă decid să zicem pas, spre super-mega-uber dezamăgirea Verei, care direct în apă s-ar arunca. Compensează cu niște îngropat în nisip și privit la alți copii tăvăliți de valuri (masochistă treabă, știu).
După ceva vreme pe plajă hotărâm să facem o plimbare în căutare de prânz, pe care eu încă îl visez cu pește, dar Vera încrețește nasul la orice aromă de mâncare provenită din mare, așa că aia e, mâncăm altceva. Pe faleză tot apar oameni costumați de carnaval, în special familii cu ținute coordonate, super simpatice. De fapt, de aceea și hotărâsem să venim duminică în Las Palmas de Gran Canaria.
Carnavalul e treabă serioasă aici
Suntem în perioada Carnavalului și citisem ceva despre cât de mult și frumos se sărbătorește pe insulă. Însă majoritatea manifestărilor se întâmplă seara târziu și noaptea; mai greu, deci, de experimentat cu pitica. Daaar, în Las Palmas se întâmplă și carnaval de zi în două weekenduri, acesta fiind unul dintre ele. Ne îndreptăm, așadar, spre parcul Santa Catalina și cu cât ne apropiem, cu atât mai mulți oameni sunt costumați și muzica se aude din ce în ce mai tare. E amplasată scenă în parc și e concert, lumea dansează, intrăm repede în spirit de petrecere. Sunt multe-multe grupuri de prieteni și familii costumate: se poartă fie tematica comună și foarte populare sunt outfit-urile disco, fie mai specific, toți membrii familiei sunt îmbrăcați în același personaj, de obicei feminin. Tăticii și bunicii îmbrăcați în Minie-Mouse, cu colanții și tutu-ul aferent mi-au plăcut cel mai tare. Pe Vera o impresionează cel mai mult două cupluri: unul îmbrăcat în cabine de duș și altul în Asterix și Oblelix. Aveau și câinele alb cu ei.
Apare însă următoarea problemă serioasă: „noi de ce nu avem costume, Mami?”. Fără grijă, iubito, trebuie să găsim ceva în zonă, mă gândesc eu relaxată, nu se poate să nu vândă ceva pe aici. Dar ce să vezi: există câteva tarabe în parc și alea vând doar dulciuri. Păi cum să faci tu asta: nicio mască, coroniță sau kitch-oșenie luminoasă, nicio urmă de plastic măscăricios. Noroc că, rotind privirea a disperare în jur, văd un mall relativ aproape și mă gândesc că ceva trebuie să putem încropi de acolo. Am dreptate și ies cu un unicorn fericit că participă activ la carnaval. Trebuie să se întâmple și ceva paradă și o așteptăm cuminți, dar tot întârzie și oboseala crește, așa că plecăm spre cazare.
Seara revine și febra, noaptea se adaugă vomă și peste încă o zi și o erupție pe piele, astfel că următoarele două zile vizităm doar camera de gardă a spitalului de pediatrie, unde petrecem niște ore multe luni și ceva mai puține marți. Sunt două zile care se simt ca o săptămână pentru mine, dar miercuri Vera e deja ceva mai bine și, după ce îmi revine inima la loc, reluăm explorările. Am povestit la sfârșit de articol despre spital.
Jardin de la Marquesa: plante din toată lumea și mulți păuni
Vrem să mergem la o plantație de banane în nordul insulei, dar cum am luat bilet pentru după prânz, alegem să vizităm și o grădină botanică mică și dichisită înainte, că tot e în zonă. Vera se entuziasmează că va vedea și păuni liberi pe acolo și nu e nevoie să îi căutăm prea mult: sunt foarte gălăgioși și îți indică clar unde în grădină se află în acel moment. Sunt chiar mai mulți decât îmi imaginam, 20-30 împrăștiați pe acolo, dar niciunul nu e în mood de show-off să își expună coada. Sunt oricum frumoși și completează bine colecția de peste 500 de plante din grădină. A fost, se pare, pasiunea familiei de aristocrați care avea domeniul să colecteze plante exotice pe la sfârșit de secol XIX, iar moștenitorii au continuat tradiția. Mie îmi plac cactușii imenși din partea mai nouă a grădinii, Vera caută păunii ascunși prin vegetație și vrea să găsească copacii cu fructe, dar după vreo 30 de minute decidem să plecăm pentru că tocmai au „descins” două autocare cu turiști și mica grădină pare dintr-o dată cam prea plină.
Museo del Platano, unde am cunoscut „familii” de banane
La câteva minute cu mașina ajungem și la Hacienda la Rekompensa, plantația de banane care a deschis și un mic muzeu (de aceea pe Google Maps apare ca Museo del Platano) și organizează vizite ghidate. Ne preia Steve și ne face un tur scurt dar foarte simpatic și informativ, în care aflăm despre istoria lor, vedem cum cresc plantele, cum se înmulțesc și învățăm cât durează să obții o recoltă de banane.
Recunosc că, deși avem mereu banane acasă și mâncăm aproape zilnic, nu știam mare lucru despre cum cresc. Sigur, mai văzusem planta prin plimbări, dar mai mult de a o admira n-am făcut. Vă povestesc și vouă ce aflăm, pe scurt; treci la paragraful următor dacă e prea wikipedia pentru tine 🙂 În primul rând nu e un copac, e o plantă care crește foarte înaltă și ajunge să arate ca un copac. Durează cam 9 luni să crească și încă vreo 5 luni să facă o singură floare și doar un ciorchine de fructe ce pot fi recoltate, apoi planta moare. Se înmulțește prin plăntuțe mici care cresc lângă planta adultă din rizomi: așa, ca pentru turiști, înseamnă că ea crește în „familii”. Avem planta adultă sau „mama”, ce face sau va face fructe, lânga ea o putem vedea pe „bunica”, deja uscată și tăiată, iar în apropiere cresc și unul-doi sau mai mulți „copii”, plăntuțe ce în 9 luni vor deveni noi „mame”. Sigur, pentru că m-a interesat să citesc mai mult, am aflat că s-a ajuns aici prin domesticirea bananelor și a muuultor ani de selecție pentru fructele cu cât mai multă pulpă. Așa au ajuns semințele să fie prea mici pentru a fi fertile și plantele sunt practic niște clone, mai sensibile la boli. Bananele sălbatice, căci ele încă există, au multe semințe dar nici nu prea se pot mânca.
Revenind la plantația din Gran Canaria, Vera e foarte încântată de explicația cu bunica, mama și copiii și face tot felul de analogii, mai ales când vede familii cu „gemeni”. Primim și banane dintr-un ciorchine copt – dap, se simte tare diferența versus bananele culese verzi, care petrec o lună pe drum în containere frogorifice – și vedem mai multe soiuri de banane, inclusiv roșii. Le cultivă cu rol turistic, pentru că producția industrială e dintr-un singur fel, platano canario, care pleacă în proporție de 80% în Spania continentală. Restul rămâne pentru consum local.
Avem apoi o mini-degustare cu gemuri și lichioruri pe bază de banane, stăm și la cafeneaua cu vedere spre plantație și ocean și îmi crește sufletul când o văd pe Vera veselă, tăvălindu-se prin praf. E încă în recuperare, dar i-au revenit energia, pofta de mâncare, vorbăria și interesul de a scurma orice murdărește, deci sigur e spre bine.
Paseo Maritimo de la Garita: plaje cu nisip vulcanic, stânci, valuri și El Bufadero
După-amiază târziu, după un somn la cazare pentru Vera, mergem să facem o plimbare pe malul oceanului, la 5 minute cu mașina de cazare. Sunt o serie de plaje nu foarte mari, cu nisip vulcanic închis la culoare, iar între ele e amenajată o faleză grozavă pentru plimbare, alegare sau doar privit cum se sparg valurile de stânci. Alergăm pe nisip, aruncăm pietre în apă și ne pozăm cu stâncile, dar cel mai mult timp îl petrecem să vedem cum “respiră marea”, așa cum îi spune Vera.
La El Bufadero, adică. Pufniciosul, cam așa m-am priceput eu să traduc. Sunt practic o “căldare” mare de stâncă și una mai mică, în care intră valurile pe dedesubt, nivelul apei se înalță, apoi coboară brusc. Când e un val mare, se și revarsă, apoi formează cascade pe margine; vezi reel-ul de mai jos: explicațiile sunt triste pe lângă fenomen. Cert e că e hipnotizant să stai aproape, pe stânci, să privești apa, să asculți cum se sparg valurile, să te ciufulească vântul, să simți sarea pe buze. Și să se lipească copilul de tine, spunând ce mult îi place.
Cueva de Cuatro Puertas: munțișor cu situri aborigene, vegetație tipică și peisaje frumoase
Existau locuitori ai acestor insule și înainte să apară spaniolii în peisaj în secolul XV și să colonizeze insulele. Populația aborigenă era agrară, iar roca vulcanică le-a permis să excaveze facil prin munți pentru a crea spații de depozitare pentru cereale, locașe de cult și alte scopuri. Acum sunt situri protejate care se pot vizita, iar joi ne îndreptăm către unul micuț din apropiere.
Traseul de la Cueva de Cuatro Puertas se face rapid, dar noi ne bucurăm enorm de vegetația tipică, cu plante grăsuțe și cu spini, cu flori în culori intense și cactuși lătăreți, de soare și vânt și de priveliștea de jur împrejur. Cumva se potrivește perfect atmosfera cu cum ne simțim și noi: gata, boala a trecut, e vremea de bucurie și explorare.
Dunas de Maspalomas, unde ne distrăm în nisip până la apus
După prânz la un restaurant în apropiere, Vera adoarme în mașină cât ne îndreptăm pentru prima dată spre sudul insulei. Încă obosește repede și mă bucur că se poate odihni. Îmi dă și mie ocazia să observ, în trecere, mergând pe autostradă, cât de mult au construit în sud. Aici sunt plajele mai mari și mai faimoase, vremea e în general un pic mai caldă ca în nord, deci și exploatarea turistică a „înflorit” cu hoteluri gigant, îngrămădite unele peste altele. Pare că nu au construit pe plajă, ceea ce e bine, dar în jurul lor sunt ciorchini uriași de beton. Ne îndreptăm, însă, spre o oază: plaja și dunele de la Maspalomas, un spațiu de mai mulți kilometri, care „respiră” între complexuri turistice.
Parchez într-un cartier de vile ce au vedere spre dune și de curiozitate caut și cât costă închirierea pe noapte până se dezmeticește Vera. Îmi trece repede ideea și plecăm spre plajă. E deja după-amiază și un pic înnorat, dar e așa un sentiment de libertate să vezi în fața ochilor oceanul și o plajă imensă, care se continuă cu dune. Vera simte cu siguranță ceva similar, pentru că dansează, se rotește, dansează cu valurile care se sparg pe plajă și râde cu gura până la urechi. E bucurie pură.
Urcăm pe dune și de aici începe nebunia: la vale și la deal de zeci de ori, în picioare sau rostogolit, cu aruncat pe fund și pe burtă. Eu mai puțin, Vera mai mult. Apoi sesiune de poze și iar alergat la vale și urcat în patru labe. Noi ne urcăm pe dune dinspre plajă, așa cum face toată lumea acolo; abia apoi, când decidem să ne afundăm și mai mult printre dune observăm că prin mijloc e amenajat un traseu care le străbate. Nu mi-e, deci, clar, dacă a fost ok sau nu că ne-am suit pe ele, cert e că nu vedem vreo atenționare dinspre plajă.
Ne prinde apusul tot pe dune și priveliștea devine și mai grozavă cu contur portocaliu. Cred că e cel mai pitoresc moment al zilei să fii aici. Probabil și la răsărit, dar ne concentrăm pe chestiile realizabile.
Distileria de rom Arehucas
Îmi doresc să văd și distileria de rom de pe insulă, așa că vineri ne îndreptăm într-acolo. A fost înființată la sfârșit de secol XIX, procesează trestie de zahăr crescută chiar pe insulă, dar turul nu e cine știe ce. Adică e „cinstit”: îți explică și arată ce și cum, dar e foarte impersonal, nu simți că ai avut o experiență. Sunt drăguțe butoaiele cu rom, iar ei sunt foarte mândri de colecția de semnături pe butoaie de la diverse celebrități care i-au vizitat. Degustarea de la sfârșit e cu adevărat „bogată”, romul e bun, dar suntem cu mașina, așa că nu beneficiez la maximum de ea.
Plaja Sardina del Norte: în sfârșit baie în ocean
Mergem pe același model din ziua precedentă: prânz, apoi Vera doarme în mașină până la plajă. Doar că rămânem în nord și ajungem la o plajă mult mai pe sufletul meu: micuță, neamenajată, într-un golfuleț cu clădiri colorate. Și cu nisip vulcanic, pe deasupra. Și valuri mari și distractive. În sfârșit facem și baie. Oarecum, pentru că de fapt stăm să ne lovească valurile foarte aproape de mal. Singură aș fi intrat un pic mai mult, dar cu Vera nu am curaj. Stăm și aici până la apus și e o seară cu adevărat veselă.
Playa de Amadores: aglomerație și bazar, strâmbăm din nas
Sâmbătă avem abia seara avion, așa că împachetăm toate bagajele, le suim în mașină și pornim tot spre sud. Mă gândesc că Verei nu i-ar strica un somn de prânz pe șezlong ca să nu îi fie prea greu la drumul de întoarcere, așa că aleg o plajă super amenajată: Playa de Amadores. E într-un golf superb, apa e turcoaz, daaar au construit toți versanții ce dau spre apă, marginea plajei e o băzăreală maximă cu restaurante, gonfleuri și toate cele și găsim melteni de diverse nații și apa pe alocuri murdărică. Sunt multe locuri de parcare, există toalete și dușuri, dar e și prea aglomerat pentru mine. Mno, cred că m-am făcut pretențioasă, dar altă dată n-aș fi revenit, să mai fi rămas pe insulă. Alături e Playa de Tauro, care pare mai respirabilă.
E o ultimă zi liniștită pe insulă și ne întoarcem fără alte incidente la București, deși cu puține emoții la returnat mașina, povestesc mai jos.
Ce? Cum? Unde? Cât?
Zborul. Am zburat direct cu Wizzair, 1157 de lei amândouă biletele, doar cu un bagaj de mână extra, de 10 kg. Ar fi mers un bagaj ceva mai mare tura asta, dar ne-am descurcat și așa, cu un troller de 10 kg și două rucsacuri (dintre care unul conținea plușul măricel cu care doarme Vera și care n-a putut rămâne acasă sub nicio formă).
Am văzut că, din păcate, din aprilie nu mai apare zborul acesta în aplicația Wizz, rămâne doar cel către Tenerife.
Cazarea. Am închiriat un apartament prin Airbnb, undeva în estul insulei, în ideea de a ajunge facil și către obiectivele din nord, cât și la cele din sud. S-a dovedit a fi o idee foarte bună, mai ales că am ajungs rapid și la spital, ceea ce nu mi-aș fi dorit, dar s-a întâmplat. Inițial am vrut să iau două cazări în zone diferite ale insulei, dar reducerea la închirierea unei săptămâni întregi a fost substanțială și am rămas doar aici. Am dat 1370 lei pe 7 nopți, apartament cu două camere super utilat, ceea ce a fost mult mai bine decât orice altă ofertă de cazare decentă găsită.
Mașina. Rezervasem inițial la Cicar, cea mai mare companie de închirieri din Canare, dar fix în noaptea de dinaintea plecării am citit experiența recentă a prinlume.com, care povestea de coada de două ore la care au stat în aeroport să preia mașina. Așa că am făcut rapid o altă rezervare la Autoreisen și, într-adevăr, a fost o idee minunată. Coada la Cicar era uriașă (cozile, de fapt: una enormă în terminalul de plecări internaționale, una mai mică la plecări naționale), iar noi am luat mașina în 3 minute. Vedeți de ce e bine să citiți experiențele altora 🙂 Am luat un Citroen C3 micuț și fără cine știe ce putere, dar a fost perfect pentru săptămâna asta. Am plătit 180 euro pentru 7 zile, nu au cerut nicun depozit.
Ziceam de ceva emoții când am returnat mașina. Practic un etaj întreg al parcării subterane este dedicat companiilor de închirieri, doar că e cam depășit ca spațiu. Ne-au luat 30-40 minute de blocaj și mers bară la bară în parcare ca să ajungem în zona dedicată Autoreisen și să găsim și un loc de retur gol. Alocați suficient timp pentru asta dacă ajungeți pe aici.
Spitalul. Uite un topic pe care îmi doream să nu-l ating. Mai concret ar trebui să zic „camera de gardă”, pentru că din fericire nu a fost caz de spitalizare. Mai sunt și alte clinici și spitale pe insulă, noi am fost la cel mai mare, un spital de pediatrie tip campus, care ține de capitală cred.
Camera de gardă de pediatrie este chiar vis-a-vis de parcarea uriașă a spitalului (e cu plată), ceea ce simplifică mult logistica. E nevoie de pașapoartele copilului și părintelui și de cardul european de asigurări de sănătate. Nu știu ce se întâmplă dacă nu îl ai, probabil merge și cu asigurare privată, dar e ceva mai multă logistică. Flow-ul a fost cam așa: am completat un formular cu date de identificare la biroul de informații, apoi ne-a chemat la triaj, apoi am așteptat și ne-a chemat la consult, apoi am făcut diverse proceduri medicale într-o sală separată.
Doctorii vorbeau engleză, restul personalului deloc, ceea ce a implicat niște google translate și dat din mâni, dar ne-am înțeles. Foarte enervantă a fost lipsa unor monitoare care să-ți indice când și unde trebuie să mergi; totul se întâmpla cu „strigare”, foarte stresant pentru mine care nu vorbeam limba să nu pierd rândul sau să nu înțeleg unde trebuie să merg.
Triajul s-a întâmplat imediat, iar pentru consult am așteptat cam o oră în fiecare zi. În prima, pentru că Vera și vomase de mai multe ori, am mai stat apoi încă vreo două ore, până i-a ajuns glicemia la un nivel satisfăcător.
Una peste alta, experiența la camera de gardă a fost foarte ok și profi. M-a surprins absența unor analize rapide de sânge (la noi fac la mai mult de 3 zile de febră), dar i-au făcut exudat și monitorizat glicemia. Cum m-am simțit, altă poveste: frică, vină, anxietate, furie, pe rând sau combinate, fără legătură însă cu spitalul, ci cu situația în sine. Și multă ușurare și recunoștință când s-a terminat cu bine.
Infrastructura pe insulă, mai precis autostrăzile din nord, sud și est, facilitează mult deplasarea dintr-o parte în alta într-un timp decent. Rămân și multe drumuri de interior, șerpuite și pitorești, atunci când ai timp și chef să descoperi, deci mi se pare un mix bun.
Ce n-am văzut. Multe, bineînțeles, mai ales că am avut mai puține zile cu adevărat active. Și e o insulă foarte ofertantă. Mi-ar fi plăcut să ajungem la Puerto de Mogan, la piscinele naturale din nordul insulei, la cea mai mare grădina de cactuși din Europa, la acvariu, în cartierul Vegueta din capitală, la unul-două alte situri aborigene, să facem drumeții, să vizităm orășele de munte, să mergem la ferme. Și fără boală nu le reușeam pe toate, evident, dar mereu e loc de altă dată 🙂
Sper că ți-a plăcut acest articol. Mi-ar plăcea să ținem legătura și cel mai ușor e pe email. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal cu inspirație pentru călătorii și informații folositoare!
Hai Departe 