Iordania, în deşert şi la Marea Roşie. Wadi Rum şi Aqaba

Imediat ce ne-am întors din Iordania, am scris despre traseu, logistică şi buget. Am povestit apoi despre popasul la Marea Moartă şi despre ziua petrecută la Petra. Acesta este ultimul articol, despre experienţa deşertului şi despre Aqaba, oraşul de la Marea Roşie.

Cum pe la 9:30 avem startul turei în deşert, ne mobilizăm dis de dimineaţă să plecăm de la Petra, din Wadi Musa mai exact. Ceaţa e groasă, lăptoasă, ne face să bănuim drumul mai mult, pentru cel puţin o oră. Ne mişcăm mai greu decât ar trebui, dar suntem mulţumiţi că nu păţim nimic în toată bâjbâiala asta.

Wadi Rum

Pentru cineva ca noi, venit dintr-o ţară cu vegetaţie destul de bogată, tot sudul Iordaniei pare un deşert, dar se pare că Wadi Rum e mai deşert decât restul şi nisipul roşu apare rapid după ce ieşim de pe Desert Highway (e un drum cu patru benzi, dar nu autostradă, totuşi). La fel şi munţii stâncoşi, prezenţi peste tot în Wadi Rum. La Visitors Center achităm taxa de intrare în zona naturală protejată şi, în scurt timp, ajungem în satul Rum, unde ne întâlnim cu Saleem. E cel care a înfiinţat Jordan Tracks, cu care facem excursia în deşert şi e un beduin simpatic şi volubil, umblat prin lume, care probabil are mai multe afaceri decât cea cu turişti. Mai ţineţi minte oile? Şi el ştie multe despre oile româneşti, sunt faimoase, se pare, în partea asta a lumii. Din una în alta ajungem să povestim despre copii şi ne zice că are cinci sub patru ani. Înainte să întrebăm de gemeni, ne zice de cele două soţii, informaţie care rezolvă matematica copiilor. Ştim despre practicile maritale de aici, dar tot ciudat e sentimentul când vii în contact direct şi mă face să mă gândesc la cum funcţionează pragmatic genul acesta de aranjament. Nu ne cunoaştem aşa de bine încât să întrebăm, aşa că ne întoarcem la discuţia despre deşert.

În excursia de o zi plecăm cu Shavi (sper că nu l-am rebotezat cu transcrierea), care nu prea vorbeşte engleză. Ne înţelegem, totuşi, mai ales că practica e aceeaşi: opreşte lângă obiectivul de cercetat, dună, canion, arcadă sau ce-o fi şi ne face semn să ne cocoţăm. Noi ne suim conştiincioşi, admirăm, ne pozăm, revenim la maşină, mai mergem puţin, oprim iar, ne cocoţăm şi tot aşa. Spre după-amiază devenim mai selectivi cu urcuşul, că, nah, oboseala. Totul e, însă, spectaculos. De la ce vezi, la cum se simte vântul, cum luceşte nisipul şi chiar cum pişcă frigul. Că doar e iarnă, iar în maşina de teren descopită te flutură vântul de nici două seturi de glugi nu fac faţă. Puteam liniştită să iau nişte pantaloni mai groşi.

Dunele de nisip

Nisip e peste tot, bineînţeles, roşu într-o parte a deşertului, galben în alta. Vântul îl suflă şi adună pe lângă munţi, iar acolo se formează dune mari. Nu e deloc uşor să urci pe nisip, dar are un farmec aparte să simţi cum se afundă picioarele (sau fundul, dacă vrei să experimentezi). Suntem în extrasezon, astfel că suntem singuri pe prima dună pe care urcăm. De sus se vede în toate părţile, ne gâdilă soarele şi ne vâjâie vântul, e plăcut.

Doar sentiment de singurătate nu avem, pentru că e un deşert mic (în economia altor deşerturi din lume) şi foarte circulat. Practic din multe locuri, de sus vedem cel puţin o maşină, cămilă sau cort. Nu e deranjant şi nu ia din măreţia locului, dar nici nu simţi că dacă te lasă cineva acolo, aia a fost. Doar de curând se fac eforturi pentru conservarea locului prin rute prestabilite pentru maşinile de teren şi reguli mai clare pentru turism. Intrarea cu maşinile pe oriunde, gunoiul lăsat în urmă şi vânătoarea nereglementată au dezechilibrat destul de mult ecosistemul.

Canionul Khazali. Apă şi petroglife

Urmează unul dintre locurile mele favorite, văzute aici. Un canion îngust, roşu şi dantelat, în care se adună apă, deci atât de important pentru întreţinerea vieţii în deşert încă din vremuri străvechi, încât oamenii au simţit nevoia să lase însemnări. Sunt petroglife aici, omuleţi şi animale, atât de clare şi expresive, mă impresionează mult. Sunt şi însemnări mai recente, deja în scris, dar, pentru că nu înţeleg alfabetul, nu au acelaşi impact ca desenele vechi de mii de ani. Costel e mai intrigat de canion în sine şi de cât de departe poate ajunge fără să noroiască adidaşii şi încearcă nişte scheme de spideman crăcănat pe pereţii de piatră.

Arcade mari şi mici

Stâncile şi pietrele bătute de vânt fac tot soiul de forme interesante, iar arcadele naturale sunt spectaculoase. Vizităm vreo trei: una mai mică, la care ne urcăm, pe una o vedem de jos că e tocmai pe un vârf de munte, undeva, iar la a treia, mare şi accesibilă pentru cocoţat, tragem chiulul de la suit. Ni se cam ia de cocoţat pe stânci pe după-amiază, aşa că doar privim alţi turişti cum abordează suişul şi coborâşul. Unii sunt aşa de sprinţari de zici că merg în şlapi după pâine, alţii se poticnesc şi icnesc, alţii coboară pe fund. Fiecare cum poate. Un grup de adolescenţi americani (cred) o încurajează vocal pe Kelly tot urcuşul. Kelly nu e venită cu ei, dar pare să se bucure de urale.

Lawrence House şi prânzul

Când gafez, recunosc (de cele mai multe ori). De data asta a fost doar între mine şi ideile mele, dar trebuie să vă zic că am crezut ca toate referinţele din deşert legate de Lawrence al Arabiei se legau doar de un film cu acelaşi nume din anii ’60 şi mă minunam de ce sunt încă referinţe, mai ales pentru populaţia mai tânără. Am citit între timp despre ofiţerul britanic cu rol însemnat în revolta arabă contra Imperiului Otoman din timpul primului război mondial, despre cartea pe care a scris-o în baza acestei experienţe (Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii – T.E. Lawrence) şi care i-a adus supranumele de „Lawrence al Arabiei”. Filmul e făcut după carte şi amândouă au adus în prim plan populaţia de prin aceste părţi şi provocările ei, de unde şi importanţa curentă a referinţelor.

Practic, pe unde se presupune că a poposit sau a făcut diverse Lawrence al Arabiei, e acum sit turistic, în cazul acesta un adăpost în deşert. Acest loc era popas pentru caravane încă de pe vremea nabateenilor, deci oricum de impotanţă. Şi în orice caz, ce sare în ochi sunt miile de turnuleţe de pietre în echilibru, care mie personal nu îmi plac în mod special. Se pare că fiecare turist ce a trecut pe aici a ţinut musai să îşi arate iscusinţa în a pune pietre unele peste altele. Rezultatul e o adevărată invazie. La origine, genul acesta de turnuleţe erau folosite pentru a indica direcţia într-un peisaj stâncos, acum cel mult ai putea să te învârţi în loc.

Tot aici în zonă luăm prânzul. Shavi ne găteşte un fel de ghiveci foarte ok şi mai scoate din conservă ton şi ceva cremă de brânză. Avem şi fructe, biscuţi, ceai şi covoraş, un picnic foarte bun. Shavi ne întreabă dacă vrem ton, Costel încearcă să evite momentul şi vrea să afle unde mergem după prânz. Shavi prinde doar „after” şi i se luminează faţa că după felul principal Costel va mânca tonul, aşa că, vrea nu vrea, ia şi două linguri de peşte după ghiveci.

Canionul Burrah. Cam un kilometru pe jos, dintr-o parte în alta

Shavi nu ne trimite doar la căţărat, ci ne duce şi la capătul unui canion şi ne zice că ne aşteaptă pe partea cealaltă, după vreun kilometru de mers. Ne prinde bine mişcarea şi vreo jumătate de oră suntem singuri singurei în zonă şi auzim doar vântul. E un sentiment plăcut să mergi printre versanţii cu „sculpturi” dramatice în stâncă, să te caţeri un pic pe stânci şi să ţi se afunde picioarele în nisip. Sunt şi câţiva copaci aici, probabil graţie umbrei oferite de canion. Pe partea cealaltă e animaţie, cineva are o problemă cu maşina şi toată lumea e ciorcine pentru ajutor. Plecăm mai departe.

Ghici ciupercă ce-i

Ciuperca asta e o stâncă mare în mijlocul nisipului (galben, de data aceasta), care dintr-o parte arată ca …o ciupercă, evident. Foarte spectaculoasă, dar e din capitolul „am văzut, mergem mai departe”, nu prea avem ce căţăra sau studia aici.

Apusul. Frig în nuanţe de portocaliu

Probabil că nu petrecem noi suficient timp pe la restul obiectivelor, pentru că ajungem cam devreme la locul de văzut asfinţitul. Ne căţărăm pe o dună înaltă pe care nişte băieţi se dau cu un fel de placă, apoi pe pietrele de deasupra. Ne fâlfâie vântul vreo oră şi ne îngheaţă sufletul până hotărăşte soarele să coboare suficient ca să facă spectacol. Dar şi când coboară, revarsă într-o veselie portocaliu şi roşu peste munţi şi vale, de mai mare dragul. Şi noi prindem nori, probabil fără ei e şi mai spectaculos.

Cât aşteptăm vedem şi o turmă de dromaderi, cu pui cu tot, care se întoarce agale spre casă, cam ca vacile din satele noastre. Merg agale în şir indian şi înghit rapid distanţa.

Noaptea în deşert, în cort de beduini

Petrecem seara şi noaptea într-un camping cu corturi beduine clasice. Suntem singurii oaspeţi, dar Saleem vine din sat şi ne ţine companie la cină, unde mai povestim una alta în cortul mare de masă şi petreceri. Sunt convinsă ca alta e atmosfera seara în camp când e mai multă lume şi e şi niţel mai cald afară. Are inclusiv loc de făcut foc de tabără şi ceva instrument ca o chitară grasă, care probabil acompaniază cântece târziu în noapte. Noi mergem, însă, devreme la culcare şi ne acoperim cu patru pături dolofane, după ce tragem pe noi multe haine şi gluga pe cap. Nu e cea mai comodă noapte, din cauza frigului, dar experienţă autentică am vrut. Plus că toaletele şi duşurile sunt foarte ok, ceea ce ajută.

Satul Rum

Dimineaţă, după micul dejun, mai facem o tură în maşina deschisă direct până în sat, la maşina noastră închiriată. Rum nu e un sat foarte mare, nici foarte mic. Are, în schimb, acelaşi aer de „neterminat” pe care îl au toate satele văzute pe drum. Cărămizile caselor expuse (fiind climă aridă, bănuiesc că nu „trage” umezeala), moaţe de fier lăsate deasupra pentru un eventual alt etaj, garduri semi terminate. Aflăm de la Saleem că sunt şcoli, inclusiv liceu, în sat, ceea ce mă face să mă gândesc că statul investeşte în acest loc pentru dezvoltarea turismului. Beduinii care locuiesc aici, până nu de mult nomazi crescători de animale, se ocupă mai toţi de turism sau chestiuni conexe. E ciudat că nu vedem nicio femeie prin sat, nici la dus, nici la întors. Nici nu stăm mult, totuşi; ne grăbim spre Aqaba, să ne testăm în timp util pentru întoarcere.

Aqaba, oraş al contrastelor

Centrul şi plaja publică

Un bulevard mare, străjuit de palmieri, intră în oraş şi o ţine drept până aproape de buza mării. Pe el o luăm şi noi până la centrul de testare. Apoi căutăm o cafea de specialitate, pe care dăm mai mult decât ulterior pe prânz, dar tare bine intră. Ne învârtim prin zona centrală, care nu impresionează în mod deosebit şi o luăm spre plajă. E sâmbătă, deci zi liberă şi pare că toată lumea e cu căţel şi purcel la plajă, într-o atmosferă de oarecare bazar. De-a lungul plajei e o zonă verde, întreţinută cu irigaţii şi e simpatic că multe parcele au cultivat pătrunjel, mentă şi alte frunze comestibile.

Ni se fac „preţuri bune” pentru plimbări cu barca cu fund de sticlă; zicem totuşi pas pentru că arată destul de precar ambarcaţiunile şi, în plus, avem chef de lenevit. Trecem pe lângă Piaţa Revoltei Arabe, unde flutură un steag gigantic şi stăm un pic la soare pe un dig amenajat pentru promenadă, admirând valurile şi căutând un omuleţ cu echipament de snorkeling care tot apare şi dispare.

Pe după-amiază e totuşi cazul să ne odihnim pe undeva, căci avem zbor abia la 11 noaptea şi nu avem cazare. Ne orietăm spre o plajă privată din partea modernă şi luxoasă a oraşului, Ayla.

Ayla Oasis, partea luxoasă şi exclusivistă a Aqabei

Suntem noi şi alţi 5 împrăştiaţi pe plaja de la graniţa cu Israelul, dar cred că în sezon e arhiplin. Dacă pe plaja din centrul Aqabei era un fel de Costineşti de când eram eu în liceu, exceptând femeile în negru din cap până în picioare, aici e Mamaia Nord din zilele noastre, în locurile ei bune şi aerisite. E o plajă cu pufişori şi bar, foarte drăguţ amenajată. Luăm două sucuri de fructe pe care le considerăm „taxă” de şezlong (costă cam de opt-zece ori mai mult decât la terasele obişnuite din centru) şi ne odihnim cât mai ţine soarele. Trebuie să recunosc că e extrem de plăcut şi ne prieşte.

Ayla e un proiect uriaş făcut în parteneriat public-privat, un mix de infrastructură rezindenţială şi comercială menit să „regenereze” Aqaba şi să aducă oraşul în topul destinaţiilor turistice de la Marea Roşie. Şi a ieşit chiar frumos, cu cartiere de locuit, plaje, zonă comercială, port, teren de golf şi alte facilităţi.

După ce nu mai e de stat pe plajă, ne plimbăm prin portul turistic, mărginit de restaurante, magazine şi clădiri moderne ce înglobează şi reinterpretează atât de delicat şi frumos elemente tradiţionale, încât chiar sunt o plăcere să le priveşti.

Trei fete de în jur de 10 ani se uită insistent la mine şi par că îşi fac curaj una alteia. Se apropie şi pe rând mă întreabă în engleză cum mă cheamă, de unde sunt şi îmi urează bine am venit în Aqaba. Răspund şi le întreb şi eu cum le cheamă, aflu şi apoi ele fug râzând cu încântarea de a fi folosit engleza aia de o învaţă la şcoală.

Una peste alta, aş zice că merită stat mai mult în Aqaba doar dacă faci diving pe la recifurile de corali din Marea Roşie.

Seara trece cu ceva shopping şi îndopare cu dulciuri tradiţionale. Spre aeroport google maps ne duce pe un drum aiurea şi militarul vine cu mitraliera la geam să ne zică pe unde să o luăm. E amabil, dar apropierea armei nu e un sentiment plăcut. Zburăm spre casă şi ne destrăbălăm cu câteva ore de somn înainte să ne ia în primire copiii.

Pentru informaţii detaliate despre organizarea călătoriei noastre, buget şi alte chestii utile, vezi aici:

Am povestit şi despre scurta vizită la Marea Moartă:

Şi, bineînţeles, despre Petra:

Iar dacă ţi-a plăcut acest articol sau te-a ajutat în vreun fel, n-ai vrea să ne susţii urmărindu-ne pe Facebook şi Instagram? Şi distribuind articolul în reţeau ta. Mulţumim!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s