Ne plac piețele. Sunt colorate, zgomotoase, aglomerate, au viață și chiar simți acolo pulsul locului în care te afli. În orice oraș ajungem, dăm o fugă și până la piață, să vedem ce bunătăți sunt la ofertă. Piețele de pește nu fac excepție, doar că au un orar mai matinal și sunt mai puturoase. Ceea ce nu e de mirare; pește cu miros de levănțică n-am văzut încă.

La Catania am fost de două ori și dacă orașul nu m-a impresionat în mod deosebit, prin comparație cu restul Siciliei, piața de pește mi-a lăsat de fiecare dată un sentiment de chef de viață și un imbold să caut urgent pentru prânz restaurante cu pește și fructe de mare. De gătit în concediu nu zic că nu se poate, dar nu eram nici măcar la cazare cu bucătărie. Piața nu e foarte mare, e aproape de centru și, evident, aproape de port, unde se retrag în fiecare dimineață bărcile cu captura zilei.

Pe lângă pești de tot felul, creveți, scoici și alte dihănii proaspăt pescuite, spectacolul adevărat îl fac vânzătorii. Jur că așteaptă să fii cu urechea cât mai pe direcție și eventual să te uiți pierdut în altă parte, ca să strige cu forță de tenor ce au proaspăt și apetisant în ofertă și să-ți bage sub nas o scoică de abia desfăcută cu cuțitul. Să-ți sară sufletul întâi de surpriză și apoi de râs că te-a luat o scoică pe nepregătite. Și între ei vorbesc, ca niște italieni sudici adevărați, în rafale puternice de strigăte și râsete, eventual sprijiniți lejer într-un satâr.

Nici cumpărătorii nu sunt mai puțin vocali; întreabă, inspectează, negociază, își arată dezaprobarea sau mulțumirea. Se salută cu vânzătorii, se întreabă de familie și de sănătate, e clar că unii sunt clienți obișnuiți, iar relația e familială aproape.

Dacă din piețele de vegetale sau alte minuni nu plecăm niciodată cu mâna goală, aici ne-am mulțumit cu poze și cu grijă deosebită să nu se îmbibe teneșii de aroma caracteristică de mare.