În zbor aproape de București, cu un avion Diamond

Îmi place să zbor. Îmi place senzaţia de elevaţie, îmi place perspectiva enormă care se deschide, mă amuză să trec prin nori sau să văd cum totul jos pare să devină o dioramă colorată, câteodată statică, câteodată dinamică.

Ajung pe aerodromul Ilfoveni într-o luni la prânz şi mă întâlnesc cu Alex, pilotul cu care voi zbura. E cald, senin, nici nu prea bate vântul. Două hangare şi multă iarbă, niciun strop de beton pe jos. Aflu că decolatul şi aterizatul pe iarbă sunt mai prietenoase în perioada de învăţare decât asfaltul, nu m-aş fi gândit. La fel şi cursurile pe un aerodrom micuţ, fără cine ştie ce trafic; pot să înţeleg de ce.

Câteva avioane din acelea cu aripi duble sunt parcate lângă hangare, iar două mai micuţe stau în faţă, aşteptând probabil să zboare. Cel alb e suplu şi aproape „jucărie” pentru cine nu se pricepe, aşa ca mine. Alex îmi spune că e un Diamond şi vom zbura cu el. „Vaaai, cât e de mic!” e primul gând care îmi vine; e cu siguranţă cel mai mic în care am zburat până acum. Şi foarte uşor, doar 750 de kilograme.

Dar întâi o mini-lecţie: „de ce zboară avioanele”, foarte interesantă şi, îmi închipui, folositoare celor care au nevoie de argumente raţionale şi ştiinţifice să depăşească nervozitatea părăsirii solului. Ne suim în cabina cu două locuri, ce pare minusculă din exterior, dar e surprinzător de … suficientă odată ce eşti înăuntru. Căşti pe urechi, checklist și anunț de decolare, rulare până la capătul pistei, poziționare, viteză și, foarte repede, zbor. Totul extrem de lin, fără nicio hurducăială. Uite ceva iaz într-o parte, satele cutare și cutare, Târgoviște ceva mai încolo, munții în depărtare.

Odată sus, am voie să ghidez avionul cu comenzi duble: stânga, dreapta, urcă un pic, fă un arc de cerc. Simplu, nu? mă întreabă Alex. E simplu să tragi într-o parte și în alta de manetă, bineînțeles, când ai pilotul experimentat lângă tine, cu setul lui de comenzi. Cu siguranță mult mai complex să înveți cu adevărat să pilotezi.

E grozav să fii la înălțime, dar muuult mai palpitant să zbori aproape de sol, aflu acum. Altfel simți viteza și percepi împrejurimile, altfel crește pulsul. Alex îmi face și o demonstrație de .. i-am uitat denumirea: atunci când cobori destul de brusc până aproape de pistă, dar nu aterizezi, ci urci rapid înapoi. Cam ca într-un montaigne russe mult mai înalt. Și mult mai distractiv. Și uite așa trec rapid 30 de minute, cu demonstrații și povești. Și aterizăm la fel de lin cum am plecat.

Să ştiţi că nu urc niciodată poze „strâmbe” pe blog, mă ocup să le îndrept întâi, să nu zgârie ochiul. Dar aici pur şi simplu aşa se vede când se înclină avionul într-o parte sau alta.

Zborurile de linie îmi sunt simpatice pentru că mă duc spre locuri şi experienţe grozave. Dar nu sunt cele mai comode treburi (în afara puţinelor dăţi când am ajuns pe la clasa business) şi nici facilitatoarele sentimentului aceluia preţios de libertate pe care ţi-l dă zborul cu avioane mai mici sau alte vehicule care te poartă prin aer.

Nu vă închipuiţi că am cine ştie ce experienţă, dar am avut norocul şi oprtunitatea să experimentez zborul cu avioane mai mici, inclusiv un hidroavion, cu balonul cu aer cald sau cu parapanta. Şi mi-au plăcut toate. Astfel că un zbor cu un avion micuţ pe lângă Bucureşti suna prea bine ca să zic pas.

Ce? Cum? Unde? Cât?

La Aerodromul Ilfoveni se ajunge într-o oră şi ceva din Bucureşti, depinde de unde pleci şi e în drum spre Târgovişte.

Alex Olărescu, pilot şi instructor, e parte din echipa Regional Air School, care are baza principală şi majoritatea avioanelor la Tuzla, deci când mergeţi la mare puteţi să îi contactaţi pentru zboruri de agrement (cu marea ca peisaj) sau, de ce nu, pentru cursuri. La Ilfoveni e doar un fel de punct de lucru cu un singur avion, dar e mai uşor de ajuns din Bucureşti, iar Diamond acesta micuţ e o bucurie. Dacă vă tentează un zbor de iniţiere (are prețul de 100 de euro), îmi scrieţi şi vă dau numărul de telefon al lui Alex. Bineînţeles, se poate poate face şi curs de pilotaj cu el, cu oferta de mai jos.

Să vă spun cum am ajuns eu să dau de ei şi de ce le-am pus reclama mai sus. Pentru că îmi plac oamenii care fac fapte bune. Asociaţia La Primul Bebe organizează de două ori pe ani licitaţii caritabile pe grupurile lor de sprijin pentru părinţi de pe Facebook şi la fiecare licitaţie se strâng nişte sute de mii de euro care merg să doteze sau să renoveze câte o secţie de spital, dând o mai bună şansă la viaţa sau îmbunătăţind calitatea acesteia pentru mii de copii şi adulţi. Prin soţia lui, Alex a licitat două zboruri, iar eu am licitat şi câştigat unul dintre ele. Cât de win-win-win e situaţia nu cred că e nevoie să o spun, dar o fac pentru că merită repetat: am donat pentru dotarea secţiei ATI a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Maria” din Iaşi unei organizaţii care ocazie după ocazie a dovedit că face ce trebuie, m-am simţit mândră să fiu printre cei 16.452 de părinți care au licitat aproape 11.500 de produse şi servicii strângând suma de 405.300 Euro, am zburat şi l-am cunoscut pe Alex, tătic şi el şi un pilot ce împărtăşeşte bună dispoziţie. Şi nu e prima dată când am o super experienţă în urma licitaţiilor acestea; aşa am fost în Skiathos, de două ori chiar.

Ne urmărești deja pe Facebook? Dar pe Instagram? Așa ne poți susține poveștile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s