Am fost câteva zile în Italia doar cu Vera, prima noastră călătorie în străinătate doar noi două. Şi am sufletul plin! S-a entuziasmat mereu la vacanţe şi plecări, dar acum, la 5 ani, transformarea într-un călător adevărat pare mult mai evidentă: anticipează drumul, pune întrebări, explorează cu curiozitate, vrea să încerce chestii noi, facem împreună „planul” zilei, mă ascultă cu atenţie când povestesc despre ce ne înconjoară, mă pune să caut pe internet ce nu ştiu. Nici eu nu târăsc copilul doar prin locuri mai de grabă relevante doar pentru adulţi, dar nici nu mă simt blocată în locuri de joacă şi parcuri tematice.

Îmi doresc ce vrea (sper) orice mamă pentru copiii ei: să fie sănătoși, să fie fericiți, să crească oameni buni, curajoși, independenți. Să trăiască în pace, să se înconjoare de oameni frumoși, să-și găsească menirea şi să-şi descopere pasiunile, să se bucure cu adevărat de ce le oferă viața.

Aş minţi, însă, să nu spun că îmi doresc să iubească călătoriile. E ceva care în mare parte se cultivă, cu siguranţă şi lucrăm la acest capitol. Dar cred că există o scânteie, un dor de ducă visceral, o dorinţă profundă de locuri şi culturi noi, o bucurie sinceră a descoperirii pe care noi, oamenii, le avem în măsuri diferite. Unii pot să trăiască toată viaţa într-o valiză şi un cont bancar, alţii au nevoie de o legătură mult mai profundă cu „locul lor” şi familiaritatea acestuia pentru a fi fericiţi. Oriunde ne-am afla în spectrul acesta, e minunat atâta vreme cât ne aduce mulţumire.

Vera pare, ca şi mine, să obţină multă emoţie pozitivă din călătorii; genul de bucurie care te face să treci uşor peste oboseală şi inevitabile obstacole logistice. Dacă va rămâne la fel pe măsură ce va creşte, nu ştiu, dar momentan pot doar să fiu încântată şi să ne ofer oportunităţi de explorare şi bucurie. Şi să aştept cu curiozitate să văd cum se prezintă şi frăţiorul când mai creşte.