Îmi fac de cap în ultima vreme. După ce la început de noiembrie am fugit la Berlin cu o prietenă, weekendul prelungit cu zilele libere de Sf. Andrei și ziua națională am plecat cu Costel la Milano și împrejurimi. Fără copii. Să ne vedem cu prieteni, să stăm de vorbă la un pahar de vin la ore neprietenoase cu piticii, să umblăm mulți kilometri zilnic și… să stăm degeaba când avem chef. Fără grijă că nu respectam program de masă și somn, cu preocupări ce nu includ locuri de joacă și grădini zoologice. Ne-a priit, deși ni s-a făcut dor de cei mici (încă oferim și ne luăm restanța de îmbrățișări și pupături).

Ajungem vineri seara târziu la aeroportul din Bergamo și dormim la o pensiune în zonă ca să nu mai petrecem încă o oră pe autobuz până la Milano. Dimineață ne iau Ada și Ionuț, împreună cu Dragoș, venit și el din Olanda. Mergem spre Sirmione, localitate micuță și pitorească pe o peninsulă în lacul Garda. De unde prognoza ne amenințase cu ploaie, avem noroc de zi însorită și, cu ocazia asta, vedem și câteva nuanțe de turcoaz în apa clară a lacului. Mi-a venit să scriu cristalină, dar parcă era prea cheesy. Poza de mai jos e făcută din parcare.

O luăm ușor de la parcare spre centrul vechi al orașului. Peninsula e pe alocuri atât de subțirică încât vezi fără probleme lacul pe ambele părți. Trecem pe lângă castel; e foarte frumușel de poze, dar nu intrăm pentru că avem priorități: cafea și gustări cu povești și hăhăieli, că doar nu ne-am văzut de ceva vreme. Adevărul e că îmi era dor de stat cu prietenii la vorbă; de obicei suntem și cu copiii, ceea ce cam trunchiază conversația și o limitează la chestii simple și generale.

Pornim mai departe printre case și ziduri vechi, magazinașe și flori cățărătoate, urmărind pancartele cu “Passeggiata Panoramica”. Și dacă nu le urmărești tot pe acolo ajungi până la urmă, că nu e mare locul: la plaja cu pietricele din oraș (goală acum, presupun foarte plină în sezon), sus pe deal printre proprietăți șmechere și parcuri îngrijite până la biserica medievală San Pietro in Mavino și apoi, în capătul peninsulei, către situl arheologic Grotte di Catulo. Bine, noi luăm bilete ca niște panseluțe, gândindu-ne că sunt niște grote pe acolo, că doar așa e numele. Elucidăm repede misterul și, deși de obicei nu sunt mare fan ruine, îmi place mult situl.

Sunt ruinele unei ville romane construite acum mai bine de 2000 de ani, impresionante ca dimensiuni și funcționalitate trecută (șmecheri romanii bogați, aveau inclusiv mari coridoare acoperite între clădiri, să nu îi supere soarele), dar mai ales prin poziționarea pe vârful înalt al peninsulei. Pe lângă peisajele spectaculoase, măslinii bătrâni care cresc peste tot, inclusiv intre ruine în “ghivece” rotunde din zid, fac plimbarea foarte pitorească și extrem de plăcută.

Jos sunt și plaje, iar intrarea în apă se face pe niște lespezi de piatră. Trebuie să fie distractiv în sezonul cald, acum sunt închise.

Peninsula se poate înconjura și cu barca, se pleacă în tururi din mai multe locuri probabil, noi am văzut înainte de intrarea în orașul vechi.

O luăm înapoi la vale prin orășel, nu rezist unei înghețate și pornim către Milano. Se fac cam două ore cu maşina până acolo, deci Sirmione merge la fix de un day trip.