Pentru 2019 mi-am propus să valorific toate zilele libere de la stat: mai pun o zi-două de concediu să ajungă la weekend și numai bine se face de o mini-vacanță. De cea cu 24 ianuarie nu mă ocupasem în mod deosebit și parcă mă sâcâia un pic ideea, așa că într-o singură zi mobilizez soț și părinți, iau bilete și cazare și mă liniștesc că într-o săptămână plecăm la cald și soare. Prima călătorie în străinătate cu pitica și bunicii.

Recunosc că până de curând habar n-aveam de existența Eilat, dar o companie low-cost  are acum zbor direct în sudul Israelului și iată că am aflat. Sigur, de Marea Roșie și coralii ei știam, dar le asociam mai mult cu stațiunile all inclusive din Egipt. Eilat e tot o stațiune la aceeași mare, dar în Israel, îngrămădită între granițele cu Iordania și Egipt. O stațiune deloc mică, de altfel, cu hoteluri mari și ele, gata să înghită hoarde de turiști. Adică deloc ce aș alege în mod obișnuit, dacă n-ar fi detaliul deloc de neglijat că zbori sub trei ore și poți să faci plajă în toiul iernii. Și de unde nu fusesem până nu de mult în Israel, iată că revenim la mai puțin de două luni de la weekendul prelungit în Tel Aviv.

Avem zbor foarte de dimineață, iar Vera e nesperat de cooperantă pentru trezirea în mijlocul nopții. La aeroport urcăm și coborâm scări, luăm mic dejun, iar în avion adoarme de la decolare. Sperăm că vrea să își recupereze somnul de noapte, dar ea are alte intenții și după 40 de minute e fresh și dornică de joacă. Citim, deschide și închide măsuța de o sută de ori, se cațără pe scaun, mâncăm snack-uri, zborul trece fără panici. Se vede că e frequent traveler varianta 85 de centimetri.

Eilat are aeroport în mijlocul orașului, dar noi nu aterizăm acolo. Low-cost-urile știu să identifice cele mai obscure aeroporturi, aproape de oraș doar dacă nu dai zoom pe google maps. Așa că mai mergem o oră cu autocarul, dar nu-mi pare rău. E prima dată când sunt în deșert și mi se pare fascinant peisajul de piatră stearpă care se desfășoară în toate direcțiile.

Suntem cam loviți de somn, iar Vera are și probleme cu burtica, așa că ieșim doar spre seară un pic în centru și în zona de hoteluri, cât să vedem atmosfera de Jupiter în vremea liceului, mai mare, cu bazar mai organizat și tiribombe mai impresionante. Nu e sezon, deci nu e aglomerat, dar suntem suficienți cât să nu arate dezolant.

A doua zi e deja mai bine, soarele e la locul lui, luăm un taxi și mergem la Observatorul Marin. E un complex cu acvarii inchise sau deschise cu corali și faună din Marea Roșie, rechini, pești tropicali, țestoase și, piesa de rezistență, un turn în mare, fix în mijlocul coralilor. Sub nivelul mării admiri coralii și peștișorii în mediul lor natural prin geamurile de jur împrejurul turnului, din vârf admiri panorama: deșert într-o parte, alt deșert dar în Iordania peste golf, Eilat în zare. Înțeleg că e singurul observator de acest gen din lume, sper să nu mă înșel.

Vera se consumă emoțional de la primul acvariu, în extaz față de peștii mai mari și mai mici, mai aleargă și la locul de joacă, se uită la câteva țestoase, apoi o răpune somnul. Așa că o lăsăm cu bunicii și vedem observatorul, apoi schimbăm tura să îl vadă și ei. Mai întră apoi o tură de acvarii și alergare, eu și Buni luăm cafele și înghețată și pornim spre oraș.

Eilat are o zonă de hoteluri multe și mari, în jurul unei lagune cu debarcadere. Și multe mall-uri. Cam acolo găsești cele mai multe restaurante și, evident, magazine. Lumea tot acolo o găsești. La temperatura plăcută de decembrie pare efectiv absurd să fii în mall și nu pe plajă, dar vara în deșert îmi închipui că nu e prietenos deloc să stai afară în timpul zilei. Așa că viața socială se întâmplă la mall. Unul dintre ele are și un patinoar mare în mijloc. Aici ajungem după observator, în căutarea unui anumit restaurant cu review-uri bune. Nu îl găsim, dar în fața mall-ului Vera e absorbită de niște pietricele pe care le face grămadă și nu ne putem urni de acolo prea curând.

Pornim totuși la un moment dat în plimbare în jurul lagunei, iar când ajungem la mare se pornește vântul. Soarele deja coboară, valurile sunt mari, e chiar spectacol. Vera chiar și-ar dori să interacționeze cu ele; o lăsăm să se apropie doar cât să o stropească un pic.

Intrăm într-un alt mall în căutare de mâncare. Am cam amânat prânzul, așa că ne hotărâm repede la un falafel de la fast food, excelent de altfel. Mâncăm noi la fast food în mall, dar prijeliștea e spre marea deja învolburată acum. Not bad.

Vineri bunicii pleacă singuri în explorare, întâi într-un tur ghidat al centrului, oferit de Oficiul de Turism al Eilat, apoi cu barca cu fund transparent, sa vada coralii și de deasupra.

Noi mergem la plajă. Avem planuri mari, de lenevit toată ziua la aer și soare. Alegem Mosch Beach și suntem inspirați. Plaja nu e cine știe ce: îngustă, pietre mai mari sau mai mici, nici urmă de nisip. Dar de fapt intri într-o oază: o terasă imensă plină de vegetație, pe diferite trepte, fie cu măsuțe și fotolii, fie cu perne și măsuțe joase, fie cu rogojini întinse direct pe plajă și aceleași măsuțe joase. Ne instalăm într-o zonă cu perne și acolo rămânem până după-amiază cu diverse activități leneșe: bălăcit cu picioarele în apă, scurmat în pietriș, aruncat cu pietre în mare, jucat, citit și rostogolit pe perne, ceai și mâncare stil beduin, chiar și un pui de somn de după-amiază pentru Vera. Asta în timp ce whatsup-ul îmi bipăie periodic cu poze cu înghețul colosal din București.

Atmosfera foarte laid-back de dimineață se schimbă spre după-amiază când terasa e luată cu asalt de adolescenți, la fel de vocali, agitați și dirijați de hormoni ca oriunde. E cazul să ne mobilizăm oricum, nu vrem să ne prindă întunericul pe drum pentru că temperatura scade destul de brusc.

Ne întoarcem pe jos la cazare, Vera în căruț, pe șoseasua ce se întinde de-a lungul mării. Nu vă imaginați o plimbare pe faleză, ci una mărginită de dealuri deșertice pe o parte și gard de beton cu sârmă ghimpată pe celaltă parte (al unui șantier naval cel mai probabil). În Eilat vezi și multe trailere cu mașini noi, plus o parcare imensă tot cu acestea. Aflăm că e punctul de trecere spre Europa al tuturor mașinilor importate din Japonia.

Seara lăsăm pitica un pic cu bunicii și facem singuri o tură prin oraș. Suntem cam moleșiți așa că hotărâm să ne reunim cu ei la fânânile cântătoare, unde știam că merg. Nu-i găsim, dar stăm să vedem spectacolul, simpatic de altfel și potrivit ca timp cât să nu te plictisești.

Sâmbătă e zi de plimbări prin oraș. De fapt ne oprim la prima plajă de care dăm în apropiere, unde e și ceva nisip adus, numai bun de mozolit și alergat. Hotărâm apoi să doarmă pitica la cazare totuși, așa că eu profit și fac 20 de minute de plajă pe terasă. Nici nu rezist mai mult, arde prea tare. Știam că exită în apropiere un loc din care poți să faci plimbări pe cămilă în deșert și dacă inițial zic că nu vreau, cât mă pârpolesc la soare îmi schimb părerea și rezerv un „sunset ride” pentru mine și Bunicul în după-masa aceea.

E prima dată când mă sui pe cămilă, dar odată ce îi prinzi ritmul agale, nu e complicat. Iar poziția e chiar de poză: un picior atârnă, iar celălalt vine îndoit spre aceeași parte, încolăcit cumva pe partea din față a șeii. Și musai te ții mereu cu o mână. Cică așa ai cea mai bună stabilitate. Oricum cămilele sunt obișnuite cu plimbările și nu fac manevre bruște. Plimbarea în sine durează 30-40 de minute, prin deșert, de-a lungul drumului. Se poate intra și cu mașina acolo și vedem chiar un grup la picnic, imagine stranie pentru noi. Dacă noi zicem „la iarbă verde”, echivalentul de deșert o fi „la piatră încinsă”?

Seara continuă cu cină în cort. Băiatul care conduce cămilele ne prepară și ceai de mentă într-un ceainic aruncat în foc și o lipie pe care o frământă pe loc și o coace pe o tablă rotundă. Noroc că am încredere în foc și temperaturile mari, nu îl vedem spălându-se între scărmănatul cămilelor și amestecul făinii cu apă și zahăr cu amândouă mâinile.

Mai târziu reluăm plimbarea pe la fântâni și pe faleză, apoi facem bagaje. De dimineață ajungem mult prea devreme în aeroport și ne delectăm cu mirosul select de ulei încins care se răspândește în orice colțisor. Alergăm, citim, mâncăm, ne strâmbăm și râdem. În avion reluăm programul de somn 40 minute, apoi joacă, snack-uri și iar cărți și ajungem fără incidente înapoi la București. La gheață în cea mai pură formă.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Până la aeroport. Așa cum facem de obicei când plecăm cu Vera, mergem la aeroport cu mașina noastră și o lăsăm în parcarea pe termen lung a acestuia.

Zborul. Wizzair a introdus de ceva vreme zbor direct cu Eilat, în fiecare miercuri și vineri. De fapt cu Ovda, mai exact, care e un mic fost aeroport militar în mijlocul deșertului, la 60 de km de stațiune. Partea bună, dacă te hotărăști din timp, e că poți găsi bilete de la 78 de lei / segment (fără bagaj de cală și fără loc ales). Noi ne-am hotărât abia cu o săptămână înainte și am plătit 2200 lei pe 4 bilete de adult și unul de infant, plus un bagaj de cală. Am avut grijă să fac check-in chiar cum s-a deschis, cu 48 de ore înainte de zbor și ca atare am și primit locuri foarte ok (adică unul lângă altul) la alocarea aleatorie și n-a fost nevoie să negociem prin avion vreo schimbare. Cum nici nu era chiar plin avionul, eu, Vera și Costel am stat pe 3 locuri și la dus și la întors, în loc să o ținem în brațe. Ne-a ajutat enorm la distracția piticei în timpul zborului. În poza de mai jos e aeroportul Ovda, l-ați identificat, nu-i așa?

Later edit: între timp s-a deschis Aeroportul Internațional Ramon la nord de Eilat și am văzut ca Wizz zboară acolo. Probabil e și mai bine conectat.

Cazare. Nu-mi plac hotelurile mari, așa că nici nu m-am uitat la ele. Am luat un apartament prin Airbnb, cu două dormitoare, două băi, un living – bucătărie și o terasă grozavă. 590 USD pentru 4 nopți. Deși are nevoie de niște retușuri pe ici-colo, a fost foarte confortabil și exact ce ne trebuia. Nefiind sezon, n-a fost complicat de găsit cazare, nu știu cum e începând cu martie, de exemplu.

De la aeroport la Eilat. Există trei variante mari și late: autobuzul de stat (~5 USD / persoană), cu curse la o oră după fiecare zbor aterizat (nefiind așa de multe, nu se justifică un altfel de orar), taxi (sunt mai mereu acolo, dar nu e stație efectivă de taxi, deci poți avea și surprize) și un shuttle privat. Noi l-am luat pe acesta. E tot un autocar, dar e mai ușor de luat bilet online și are mai multe locuri de oprit în oraș (în general la hotelurile mari, alegi unul care să te avantajeze). A costat 8 USD / persoană și nu a fost plin, deci am stat destul de răsfirați. La întoarcere am venit cu taxiul în mod evazionist, adică ne-am înțeles cu un taximetrist cu o zi înainte la prețul de 250 de shekeli (~285 lei). Cu taximetru ajunge spre 400 shekeli. Nu se poate închiria mașină din acest aeroport.

Prin Eilat. Există autobuze, dar cu bebe nu prea am stat după ele. Mai ales că am avut nevoie de transport doar când am ieșit din stațiune, respectiv la obeservatorul marin și la cămile. Am ales, deci, taxiul, care a costat cam 35 de shekeli pe un drum de 8-9 km.

Observatorul marin. Merită văzut: acvariile sunt mari și frumoase, bine întreținute și totul este foarte orientat către copii: la fiecare și jumătate are loc o hrănire într-unul dintre acvarii sau habitate, cu mult spectacol dedicat celor mici.  E un pic în afara stațiunii și se ajunge fie cu autobuzul (nu de Sabat), fie cu taxiul. Noi am luat bilete online și la 4 adulți am avut o reducere de vreo 30 de shekeli. Nu cine știe ce, dar a acoperit taxiul până acolo.

Cămilele. La Camel Ranch am fost, e un pic în afara orașului și pe lângă plimbări pe cămile, se pot face și mici ture cu șareta cu măgăruș sau cățărări prin parcul de aventură. Cămilele arată foarte bine îngrijite și n-am avut deloc sentimentul de exploatare, acesta era îngrijorarea mea. Noi am luat o plimbare la apus care a avut 30-40 de minute de plimbare efectivă, apoi o cină într-un cort beduin, la foc de tabără. A costat cam 175 shekeli de persoană.

Bani și prețuri. Moneda israeliană e shekelul (~1,15 lei acum, în februarie 2019). Israelul e scump în general, dar parcă mai scump mi s-a părut la Tel Aviv decât la Eilat. La fast food manânci un falafel și bei o bere la draft cu în jur de 50 de shekeli de persoană, la restaurant cam începând cu 70.

Ce n-am făcut. Fiind timpul scurt și mergând cu bebe la purtător, au mai rămas câteva chestii de făcut și văzut data viitoare. În primul rând Petra, superbul oraș săpat în piatră din Iordania, aproape de graniță (de reținut ar fi totuși că atunci când treci granița doar pentru o zi să vezi Petra, plătești mai multe taxe decât dacă stai cel puțin două nopți în Iordania). Apoi mi s-ar mai părea interesant de făcut un safari în deșert și o plimbare prin Canionul Roșu. Și bineînțeles, snorkeling sau scufundări, ați văzut ce grozavi sunt coralii și peștișorii. Ar mai fi și niște kibutzuri în apropiere, la care se organizează excursii, dar nu știu ce poți înțelege din viața acestor comunități colectiviste în doar câteva ore.

S-ar putea să te intereseze și:

Tel Aviv în decembrie. Prima călătorie fără copil

Sper că ți-a plăcut acest articol. Mi-ar plăcea să ținem legătura și cel mai ușor e pe email. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal cu inspirație pentru călătorii și informații folositoare!

Introduci doar prenumele și adresa de email și gata, e simplu. Te aștept!