Nici măcar în august anul trecut, ci în 2024, dar ce mi-e plus minus aproape doi ani? 🙂

Măcar o dată pe an fugim într-o călătorie fără copii. E win-win pentru toată lumea, zicem noi: Bunicii petrec timp cu nepoții, copiii sunt răsfățați și, cel mai important, noi mai ieșim din rolurile cotidiene de Mami și Tati pentru o vreme. Asta înseamnă și un pic de “hăituială” călătoare pentru Costel, e drept, dar trebuie să aibă despre ce să se plângă în anul ce urmează, nu?

Islanda, deci. Vrem să îi dăm roată, ceea ce probabil face tot turistul. Pornim de la Reykjavik, unde aterizăm târziu seara pe la 11, plouă cu găleata și individul de la închiriat mașini nu mai apare. Să mă învăț să închiriez de la companii cu birou în aeroport. Sunăm, nimic, intră un mesaj pentru urgențe, dăm roată pe la toate dubele din zonă până ne face ploaia ciuciulete, tot nimic. Apare o oră mai târziu, relaxat, a avut alți clienți, ce să facă. Măcar merge repede odată ce ajungem la sediu și plecăm cu Suzuki Jimmy pe care și l-a dorit Costel – ne va rupe de durere de spate următoarele 10 zile, dar mergem cu pătrățelul. 

Dormim la Lisa acasă, o tipă foarte mișto care își închiriază camera liberă pe Airbnb – aparent mai există și ne-hotelieri pe platformă. Aflăm dimineață că e pe jumătate islandeză la originine, dar a locuit în Canada și apoi a revenit, are doi nepoți și un iubit pilot de avion și tocmai și-a luat un camper nou. Ne povestește la cafea și ceva pâinici tipice despre insulă, despre cum e să nu fii nici localnic, nici străin, despre supa de homar musai de încercat în oraș și multe altele. Îi povestim și de noi câte ceva despre România, copii și alte plimbări și apoi pornim spre centru.

Scoatem rapid pufoaicele din rucsac: aparent în august nu mai e chiar cald. Avem să aflăm ca în prima zi e de fapt plăcut, dar asta mai târziu. Momentan ne plimbăm printre căsuțe tipice colorate în zona centrală – arhitectura clar nu e punctul forte al insulei – vedem catedrala ciudațică, faleza verde și aerisită, magazine frumușele, multe cârciumi, coadă la hot dog, rațe pe lac, sala de concerte și alte clădiri culturale moderne. Și multă vegetație, căci plouă des. 

Mâncam și supă de homar – bună, ne place – apoi ne oprim la supermarket. Vom stă două nopți la o căsuță și ne trebuie ceva provizii, mai ales celebrele cotlete de miel islandez, pe care e musai să le încercăm după ce am auzit despre ele. Nimic nu e ieftin în Islanda, dar să mănânci de la supermarket e clar mai convenabil; nu ne facem un scop din asta, dar se potrivește cu cazarea următoarelor zile. Apropos de supermarket, zonele de carne, respectiv lactate sau legume sunt niște compartimente – frigider cu rafturi, iar eu las pufoaica în mașină și dârdâii printre fripturici, trebuie să mă mișc cu talent. 

Golden Circle

Ieșim din oraș și pornim către Parcul Național Thingvellir, să ne plimbăm pe podețe și poteci până la cascada Öxarárfoss. Nu știu cum sunteți voi, dar eu așa o bucurie simt când mă plimb prin locuri naturale care nu numai că sunt deosebite, dar sunt și minunat îngrijite și valorificate! Toate podețele mai iau din sălbăticia locului, sigur, dar probabil așa pot fi accesate locurile tot timpul anului, indiferent de debitul de apă.

Conducem apoi vreo oră până la cabană, în spatele casei proprietarilor, pe care de altfel nu apucăm să îi cunoaștem, deși sunt acasă. Nu că ei nu încearcă: ne tot scriu ceva de adus o tigaie, dar Costel nu și nu, că n-avem nevoie. Mai greu câteodată cu subtilitățile, ce, nu puteau să vină direct? Pare că la nordici, nu, nu puteau. 

Ne apucăm direct să facem grătarul – big like pentru mielul islandez – și ne punem la un film. E cozy în căsuța minusculă și e plăcut să decizi să nu faci ceva special și să nu întreții pe nimeni (atâta vreme cât abia ce am vorbit cu piticii și sunt bine și veseli, bineînțeles).

De dimineață pornim să explorăm în continuare faimosul Golden Circle, zona sud-vestică mai amenajată și turistică, dar plină de locuri wow. În Islanda nu trebuie să ajungi prea departe pentru peisaje, cascade, șanțuri săpate de lavă și multă rocă vulcanică. Cascadele ce ar fi marcate ca super obiective turistice în alte țări se înșiră liniștite pe marginea drumului; abia le cele ultra-mega mari sau înalte e amenajată treaba. 

În câteva ore practic jucăm un bingo peisagisto-turistic, pe care o să îl repetăm și în alte zile: Craaater! Gheeeeizer! Cascaaaadă! Craterul Kerio, gheizerul Strokkur (vecinul lui Geysir, de la numele căruia a apărut și substantivul comun) și minunata cascadă Gullfoss sunt foarte aproape unele de celelalte. Sunt și printre cele mai populare obiective turistice, dar zău că merită să pândești gheizerul să erupă, chiar dacă e multă lume în jurul tău.

Pentru că nu e Islanda dacă nu te îmbăiezi în ape termale, ajungem și la piscine pe după-amiază. Nu la faimoasa Blue Lagoon (care, apropos, a și fost evacuată cât eram noi în țară din cauză de erupție vulcanică în zonă), ci la o soră mai mică, dar tot fierbinte și aburindă. Bălăcit, plăcut, dar proritizăm plimbatul în restul zilelor, căci e mult mai palpitant.

Să vedeți numai câte încap într-o zi în sudul Islandei, zona cea mai vizitată de pe insulă

Densitatea de ce poți să vezi și să faci e așa de mare, că pe mine mă apucă un pic de fomo, dar rezolv repede cu pinișori pe hartă și certitudinea că avem lumină până pe la 11 noaptea, deci energie să fie! Punem bagajele în mașină și începem metodic să înaintăm către est, cu opriri care mai de care mai impresionante.

Începem Cascada Seljalandsfoss, cea pe sub care intri și te face ciuciulete; dar cat de tare e să mergi pe sub cascadă! Hainele rezistente la apă sunt obligatorii în Islanda.

Apoi altă cascadă cea-mai-cea: Skógafoss – 62m, cea mai înaltă cădere de apă și cel mai zdravăn curcubeu.

Pe după prânz avem o tentativa de kayaking pe laguna Solheimajokull. Vântul puternic ne împiedică să vâslim, dar avem un ghid super simpatic: o braziliancă ce ne amintește că omul sfințește locul; în cazul acesta, experiența. Ce putea fi o dezumflare maximă că nu putem merge cu kayakul se transformă în voie bună și baie în laguna glacială, dacă tot aveam costumele pe noi. Brrr și cu dry-suit, căci nah, e apă de ghețar.

Să ridice mâna cine a fost în Islanda și n-a cautat pufini, căci eu nu-l cred. Noi îi găsim pe coastă înaltă bătută de vânt în peninsula Dyrholaey. Sunt adorabili și relativ aproape, obișnuiți probabil cu gură-cască ce îi fotografiază din toate unghiurile. Iar cum se vede de sus plaja cu nisip negru e altă poveste frumoasă.

Plaja cu nisip vulcanic Reynisfjara pare nesfârșită la golden hour. Ce nu știm atunci e că suntem norocoși să fim aici: în nici doi ani, după o furtună puternică, plaja va dispărea înghițită de apă.

Nu mai zic de alte opriri aleatorii: la cafea într-un autobuz adus de un sucevean antreprenor, să hrănim caii de pe marginea drumului (după ce i-am văzut în prima zi, am luat rapid morcovi de la supermarket) sau multele oprește-aici-uite-ce-frumos-se vede.

Altă zi, altă aventură: cu gheață, de data aceasta

Să merg pe ghețar a fost una dintre experiențele pe care mi le-am dorit de la Islanda, așa că ne suim în mașină de dimineață și conducem ceva până la micul aerodrom Skaftafell, de unde ghida ne preia, ne instructează și ne conduce pe unul dintre “degetele” ghețarului Vatnajökull, cel mai mare din Islanda și al doilea, cică, din Europa. Ne învață și cum să pronunțăm numele, dar recunosc că nici pe loc nu reușesc să rețin. Rețin, însă, că aici au filmat multe scene „beyond the wall” din Game of Thrones.

Chiar dacă e așa, o plimbare mai mult, nu o cățărare, e foarte cool! Pe lângă crampoane, avem și securi de zăpadă, să dea bine la poze. Mergem în șir indian, ușurel și cuminți, căci nu suntem curioși să vedem cât de adânci sunt crevasele aparent inofensive la suprafață. Data viitoare luăm și cu cățărare.

Sunt multe companii care oferă plimbări pe ghețar; recomand să citiți în ofertă care ajung cu mașina foarte aproape de ghețar, căci altfel timpul se duce mai mult pe hike-ul până la marginea lui.

Laguna Jökulsárlón. Aisberguri de aproape

Cum în zonă nu găsisem cazare, ne întoarcem vreo două ore, ca apoi să refacem drumul a doua zi și să pornim mai departe. Noroc că să conduci prin Islanda e ca o navigare printre cărți poștale. Suntem pe partea de est acum.

Ne dăm jos din mașină, lângă laguna glacială și ne ia în primire aerul “tare”. Sau cum s-o descrie, dar tare plăcut e să îl tragem în piept în timp ce admirăm aisbergurile albastre, albe sau gri (cu cenușă vulcanică la pachet). Mergem pe lagună cu amfibia-autobuz, să le cercetăm de aproape, vedem și un cap de focă, ne plimbăm și pe plaja neagră cu bucăți fotogenice de gheață la mal.

Ghețarii se topesc așa de repede – laguna aceasta n-are nici 100 de ani vechime și are zone cu adâncime de 250 de metri, cică.

Nu mai insistăm prea mult asupra coastei de est, căci mai avem o mulţime de insulă de parcurs şi timp nu aşa de mult cum ne-am dori. Vrem să intrăm un pic şi spre interior şi apoi să mergem spre partea de nord.

Vara în Islanda e pentru lumină, nu căldură

Faptul că e august, e doar aşa, să ai lumină, căci vara aici e de fapt luna iulie. În august e după noroc, iar al nostru se termină în ziua 5. Nu că am fi stat în tricou până atunci, dar nici la 2-4 grade cu vânt şi ploie nu ne aşteptam. Layering să fie, cu aproape tot ce avem la noi, că doar n-o să stăm la interior.

Bine ambalaţi abordăm canionul Studlagil, întâi de deasupra, pe o parte a sa, apoi mutăm maşina pe partea cealaltă şi facem un traseu până în interior. E absolut grozav, cu coloanele de bazalt “regulamentare”, cat și cu unele pe care pare că le bate vântul. Și cascade, bineînţeles. Vântul și ploaia îi dau traseului aer de aventură, iar nouă tremurici și muci.

Hverir, unde speri că stomacul tău suportă mirosurile tari

După cascade, gheizere, ghețari, lagune, câmpuri și munți de lavă, fiorduri, dealuri verzi, stânci amețitoare și încă niște cascade, ajungem şi la “afumători” geotermale cu sulf și bulbuci de noroi. Arată din altă lume şi miros a a ouă stricate cu o intensitate care ne surprinde. Măcar e mai cald pe lângă afumători, căci vremea e tot aşa simpatică de punem pantalonii de ploaie pe noi să ne ţină şi de vânt.

Balene altă dată, poate. Incă un crater şi o cascadă intră şi pe vreme de jale.

Vrem să încercăm să vedem balene, aşa că mergem la Húsavík, în nord, unde rezervasem un tur. Chiar şi în „capitala balenelor” nu îţi garantează nimeni că le vezi, dar cu vremea aşa ciufulită, nu se iese pe mare deloc. Deci ne limităm la muzeul cu specific şi la trei paşi prin port. E enervant totuşi să stai mereu cu capul în pământ să nu te plouă în ochi, aşa că plecăm mai departe, spre partea de vest.

Ne mai oprim la ceva grote subterane cu piscine termale unde înţeleg că s-a filmat o scenă (să-i zicem) romantică din Game of Thrones. Fără posteriorul lui Jon Snow, însă, piscinele cu pricina nu sunt foarte impresionante, aşa că nu zăbovim mult.

Urcăm pe Hverfjall, însă: un crater vulcanic spectaculos prin cât de golaş e. Nicio vegetaţie, doar rocă vulcanică neagră. Plus că urcuşul ne mai alungă frigul din corp.

Nicio zi fără cascadă ar putea fi lejer motto-ul Islandei, aşa că plusăm cu Dettifoss şi de sus şi de jos. Nici nu ştim ce uda mai tare, ploaia sau cascada.

O luăm spre vest şi facem pauză de cafea şi cumpărat geacă în Akureyri. Fâşul de ploaie de la Decathlon a rezistat cât a rezistat, dar începe să lase apa să treacă. Şi poate i-aş ierta-o, dar e şi culoare de camuflaj, aşa că mă upgradez la geacă impermeabilă de Islanda culoare roşie, măcar să mă remarc bine în poze. Adaug şi fes galben cu moţ, să fiu sigură că vizibilitatea e maximă.

Dormim la o pensiune super draguţă. Cică are şi cai şi peisaj frumos în jur. Aşa o fi, dar nu mai ducem ploaie şi rămânem la interior la căldură. Urmează o tură mai lungă de condus până în peninsula nord vestică.

Vestfirðir, unde aproape că nu vedem oameni

Deşi avem în plan ceva cascade, pufini şi alte minunăţii şi prin fiordurile de vest, ne mulţumim doar cu o mică incursiune până la Brjánslækur. Pe drum nimeni, cazarea e în spatele unei biserici şi trebuie să mergem la o altă căsuţă în apropiere pentru cheie. E teoretic o mică localitate aici, dar sentimentul de pustiu oarecum dramatic e atât de puternic, încât devine palpitant.

Noi, câteva oi pufoase şi peisaje spectaculoase – a ieşit şi rima. Cum se opreşte ploaia pentru scurt timp şi se mai domoleşte şi vântul, abordăm o plajă din apropiere unde efectiv doar ne bucurăm ca nişte gâze care nu au văyut de mult soarele.

Dimineaţa luăm bacul către Stykkishólmur; în loc să conducem câteva ore, le petrecem pe apă foarte confortabil şi pitoresc. De unde nu prea văzusem oameni în zonă, acum se strâng ceva maşini şi pornim foarte punctual. Face o oprire pe la mijlocul distanţei, pe insula pietonală Flatey, de unde mai luăm un singur pasager şi ceva încărcatură.

Ajungem la timp să mâncăm ceva şi să ne prezentăm la încă o încercare de a merge cu kayakul, pe partea cealaltă a peninsulei. De data aceasta e pe mare, nu pe lagună, iar vremea ţine cu noi. Nu numai vremea, căci avem două foci care ne urmăresc curios aproape tot drumul, ceea ce face plimbarea cu atât mai specială.

Îmi place şi nu vreau să pierd ritumul grupului, aşa că vâslesc cu spor, aşa de energic de noaptea mă trezeşte din somn durerea de braţe şi nu pot readormi fără să iau un antiinflamator. Suvenir de Islanda, cu care plecăm către aeroport.

Cu o zi înainte să decolăm, erupe un vulcan pe lângă aeroport, dar asta pare că e la ordinea zilei. Orarul de zbor se păstrează şi rămâne doar pe data viitoare să vedem lavă mai de aproape.

Ce? Cum? Unde? Cât?

Avionul. La dus am avut escală la Dusseldorf, parcă, la întors la Oslo, unde am şi dormit o noapte ca să ne plimbăm un pic şi pe aici. Au fost un pic peste 1000 de euro amândouă biletele, cu bagaj de mână tip troller mic. Dar nu mai e o referinţă oricum, având în vedere ce se întâmplă acum în transport.

Cazarea. Am dormit într-un singur loc pentru două nopţi, în rest în fiecare noapte în altă parte, altfel nu ieşea turul. Deşi am rezervat cazările cu nişte luni bune înainte, tot cam târziu a fost. Ca să prinzi ceva decent la preţ (80-100 euro pe noapte în 2024, cu baia la comun, apropos), aş recomanda să vă ocupaţi chiar cu 6 luni înainte. Cel mai tare ne-a plăcut la căsuţă şi spre asta m-aş orienta data viitoare; mini-căsuţe oarecum in the middle of nowhere, cu spaţiu mic-mic dar cu toate utilităţile, de obicei cu self check-in.

Maşina. Am povestit la început de articol ce aventuri am avut cu închiriatul. După ce am luat maşina, însă, n-am mai avut nicio problemă. Ne-am făcut moţul aventuros cu Suzuki Jimny, dar a doua oară cred ca zicem pas: la nivel de confort nu e chiar grozavă. Ni s-a părut tare că atunci când am returnat maşina au putut verifica pe loc dacă avem amenzi de plătit. Din fericire n-a fost cazul, dar oricum era preferabil să ştim pe loc decât la câteva luni distanţă cu suprataxă, cum ni s-a întâmplat prin alte părţi.

Parcarea. Pe la obiectivele naturale nu se plăteşte intrare, dar se plăteşte mereu parcare, ceea ce e practic cam acelaşi lucru. Nu mă plâng, totul e civilizat, parcările au şi toalete, all good.

Mâncarea. Să manânci la restaurant e scump şi foarte scump. Am fost de câteva ori şi am pozat ce a fost mai fancy, dar am mâncat mai mult la pachet, luat din supermarket. Mi-a plăcut şi conceptul de supă de peşte sau homar cu refill, pe care am găsit-o în mai multe locuri. Să nu fi fost atâta ploaie, făceam cu siguranţă din nou şi grătar, tare ne-a plăcut mielul local.

Islandezii. Ei bine, n-am interacţionat cu prea mulţi islandezi şi asta pentru că mai peste tot în serviciile turistice pur şi simplu nu erau. La primul kayak am avut ghid brazilian, la gheţar ghid din Austria, la al doilea kayak ghizi din Polonia şi Cehia, parcă, şi tot aşa. La fel pe la cârciumi şi închiriere maşina. Pare că islandezii s-au concentrat prin oraşe şi fac outsourcing puternic pe serviciile turistice care trebuie să se desfăşoare mai la cucuieţi.

Am admirat totuşi în capitală copilaşii de grădiniţă ieşiţi în pauză în curte în tricou, când noi eram cu pufoaica bine închisă.

Experienţele. Noi am luat de pe Viator tot ce a avut nevoie de ghid, echipament etc. Oferta e foarte mare totţi operatorii sunt pe mai toate platformele mari. Atunci când turul nu a putut avea loc din cauza vremii, am primit imediat banii înapoi.

Animalele. Au nevoie de un paragraf special. Oile rotunde şi caii islandezi au proprietari, dar mare parte din timp sunt pur şi simplu liberi şi foarte simpatici să îi vezi pe marginea drumului. Am avut ocazia să vedem şi puiuţi de ren, respectiv vulpe polară, deci mă declar mulţumită la capitolul biodiversitate.

Pe drum. Atâta photo dump ca în articolul acesta n-am făcut de mult, recunosc, dar vedeţi şi voi despre ce fel de peisaje vorbim. Să mergi în Islanda şi să nu faci roadtrip mi se pare o pierdere grozavă. Infrastructura e excelentă, cu şosele bine întreţinute, poduri şi tuneluri peste tot; la un moment dat chiar nu înţelegeam unde e podul pe care îl văd pe Google Maps, dar el era tunel, de fapt, pe sub o imensitate de fiord. Şi chiar în sezon turistic, nu e aglomerat, deci mai mare plăcerea să conduci pe acolo.

Cât timp să aloci e o altă discuţie. Insula e mare şi deşi ştiu persoane care i-au dat roată în 6 zile, părerea mea e că vreo două săptămâni ar fi cel mai bine. Noi am fost 9 zile pe drum şi anumite părţi le-am fugărit tare, altele le-am sărit cu totul. De exemplu, n-am abordat celebrele drumuri F din interior, care sunt de fapt off-road pur, de abia ce am intrat în Vestfirðir şi tot aşa. E cazul să ne întoarcem la un moment dat, poate cu copiii!

Sper că ți-a plăcut acest articol. Mi-ar plăcea să ținem legătura și cel mai ușor e pe email. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal cu inspirație pentru călătorii și informații folositoare!