Am 40 de ani azi și viața mi-a făcut un altfel de cadou acum vreo două săptămâni . Mă și vedeam cum aș putea eu să zic că le am și jonglez pe toate la 40 de ani: și familie frumoasă și, de cele mai multe ori, armonioasă și carieră de care sunt mândră și casă și călătorii și prieteni dragi, chiar dacă nu ne vedem foarte des. Și niscavai riduri și kilograme în plus, dar vin la pachet cu experiența de viață, nu-i așa? Model de “iată că se poate”, ce să mai vorbim!?! Și ca de fiecare dată când nasul mi se ridică prea în văzduh chiar și doar prin gânduri, primesc un “cât r*hat mănânci” karmic de toată frumusețea, să mă scuzați de cuvinte urâte dar adevărate. Un ditamai șutul în fund, de încă sunt buimacă ce Dumnezeu mi s-a întâmplat.

Adică ce s-a întâmplat probabil ca nu e greu să înțeleg: m-am obișnuit așa de tare să fac, să pot, să trag de mine, să mai pot un pic și când nu mai pot, încât chiar și atunci când am fost de două ori la spital la camera de gardă în câteva zile, nu m-am oprit. Când după boală și tratament, eu tot nu mă simțeam bine, nu m-am oprit. Am zis mergem mai departe, trece, eu pot, eu fac. Bag niște pastile și pot să mă trezesc dimineață să pregătesc copiii, pot să mă loghez și să livrez, pot să alerg încoace și încolo, pot să îmi duc viață agitată mai departe, eu pot. Chiar dacă am niște ani buni de oboseală în spate, chiar dacă sunt bolnavă, eu pot. Căci cine sunt eu dacă nu pot?

Așa că am mai ajuns de două ori la camera de gardă. Plină de bube și tremurând, nedormită de peste 40 de ore, cu gânduri obsesive și o frică tăioasă ce mă apăsa în piept ca nimic ce am simțit până acum. Niște manifestări așa de violente, atacuri de panică se pare, că în momentul în care a început să mi se scurgă în vene sedativul pe care l-am primit și gândurile negre au început să tacă, am înțeles de ce e ușor să devii dependent de droguri.

Știți cum e când sare siguranța, ca să nu ardă toate circuitele? Aparent corpul nostru e suficient de deștept să facă asta, dacă singur nu știi să iei o pauză, să te asculți și să ai grijă. E metafora psihologului, nu a mea, dar mi-a plăcut mult. Descrie bine ce simt că mi s-a întâmplat.

Acum trebuie să o iau “ușor”, altă minune. Zău dacă mai știu cum se face. M-am găsit cu concediu medical și mi-am aglomerat zilele cu o mie de programări la doctori, screeninguri și analize (nu strică), copiii continuă să colecteze viruși, mintea mă întreabă cum naiba să te relaxezi așa forțat, impus.

Sunt o persoana rațională, zău, perfect conștientă că nu sunt buricul pământului. Că și proiectul meu important de la serviciu, pe care a ales să se concentreze în mod mârșav atacul de panică, merge și fără mine mai departe, chiar foarte bine. Că am înțelegere și susținere din toate părțile, drept dovadă ultimele două săptămâni. Dar între rațional și cum m-am comportat de fapt, ceva s-a rupt.

Deci 40 de ani trebuie sa fie pentru mine milestone-ul la care (re)învăț să îmi dau timp, să fiu îngăduitoare cu mine și “performanțele” mele, să mă uit un pic mai atent la standardele pe care singură le-am setat pentru mine, să mă pot bucura din când în când de făcut “nimic”. Ușor de zis, aparent și asta trebuie planificat. Dar eu trebuie să pot și să nu pot, nu? 😉